Coplesiti de viata

Sufocare. Prea mult. Autocontrol. Inainte sau in cerc? Sfarsit. Lipsa de continut.

Ne e teama ca vom muri fara sa fi trait, fara sa fi umplut de semnificatie acest vid finit numit viata care ni se da la inceput. Presiunea de a fi ne inteapa plamanii cu fiecare respiratie, dar intotdeauna facem la fel cu ce am reusit sa inspiram: il expiram.

Cand simtim prea mult si atat de puternic incat ne ameteste, nu avem de ales decat sa reprimam acest prea mult, sa il autocontrolam, de parca ne-ar apartine vreun pic. Probabil iluzia ca ne detinem sentimentele e cea mai mare greseala pe care o facem fata de noi insine si fata de viata in general. Iluzia si incapatanarea autocontrolului ne distrug, ne digera incet incet pana cand nu mai ramane din noi decat impresia a ceea ce am digerat sau mai degraba ne-a digerat, niste materii toxice infecte, singurele dovezi ale unei minuni ingurgitate.

Ne autoiluzionam ca am invatat sa crestem, sa nu ne repetam greselile, sa fim mai buni, mai putin toxici fata de noi insine. Ne autoiluzionam ca nu ne vom mai face rau, ca o vom lua drept inainte in loc sa ne intoarcem in cerc. Cand am crezut cu adevarat ca am reusit asta, in fata noastra recunoastem acelasi final sau inceput pe care l-am mai vazut de atatea ori in aceleasi conditii. Atunci ne declaram neputinciosi si decidem sa punem punct incercarilor noastre dureroase, dar sfarsitul pe care ni-l planuim pare sa nu vina niciodata. Si poate atunci cand va veni cu adevarat, tot ce ni se va arata in fata lui ni se va parea atat de lipsit de continut incat ne vom dori sa nu se fi sfarsit inca totul, sa ni se mai dea o sansa pentru a incerca sa dam sens. Vom cere atunci neputinciosi sa ni se dea inapoi sufocarea de care ne plangeam, "prea mult"-ul pe care il simteam fara sa ne putem autocontrola; vom sti atunci ca inainte sau in cerc e acelasi lucru, pentru ca ambele duc spre un sfarsit, un sfarsit al unei lipse de continut.