Uneori ne impunem lucruri fara macar sa avem o motivatie valida pentru a o face. Ne prescriem un fel de tratament menit sa ne vindece de afectiuni pe care ni le-am diagnosticat singuri. Inghitim cu greu pastilele pe care ni le-am prescris si, din cand in cand, ne mai evaluam starea sa vedem daca s-a imbunatatit, daca remediul functioneaza. Folosim ca stetoscop propriul corp, deci el se investigheaza pe sine, de unde nu e de marire ca apar, de multe ori, analize eronate. Chiar daca nu ne dam seama in timpul “controlului medical” ca nu procedam bine, descoperim curand ca tratamentul nu functioneaza si il schimbam urgent cu ceva “mai tare”. Astfel traim noi cu iluzia ca ne controlam starea de sanatate – nici mentala, nici fizica, ci o stare intre ele sau poate o combinatie intre cele doua – si avem grija de noi insine.
Ca am devenit demult imuni la “antibioticele” pe care ni le administram zilnic nu observa nimeni; pana in momentul in care infectia prolifereaza atat de tare incat nici macar incapatanarea noastra de a ne face ca nu e acolo, ca nu exista, nu mai are vreun efect. Si iarasi schimbam tratamentul, incercam ceva mai agresiv, conform prejudecatii ca o actiune radicala are intotdeauna rezultate vizibile.
Ma tem ca nu prea mai stiu ce tratament sa incerc, ce teste sa imi fac, in ce unghere ascunse ale mintii si ale inimii sa ma mai investighez pentru a gasi tumorile ce ma secatuiesc, ce ma consuma incetul cu incetul. As vrea sa pot sa le extirp, sa le pastrez apoi intr-o sticluta cu formol drept amintire a victoriei asupra lor. Si totusi nu putem fi condamnati pentru tratamentele experimentale la care ne supunem pentru ca, in cazul asta de suferinte – nici mentale, nici fizice, ci undeva intre ele sau poate combinate – nu exista un specialist la care sa apelam.
Poate ca tratamentul meu nu o sa functioneze si va trebui sa il schimb cu ceva mai agresiv, poate ca la urmatoarea investigatie imi voi descoperi afectiuni si mai grave, dar, oricat de avansata mi-ar fi starea, voi continua sa incerc sa ma vindec, sa gasesc remediul miraculos pentru o boala de altfel banala.
Ne vindecam incet incet de viata inca din ziua in care ne-am imbolnavit, din ziua in care, brusc, fara vreo explicatie sau vreo cauza si fara ca cineva sa ne ceara parerea, am inceput sa existam. Ne vindecam incet incet de viata pana cand vom fi din nou sanatosi, asa cum am fost odata, inainte sa ne imbolnavim, inainte sa ne nastem... Timpul e singurul medicament; viata e perioada de convalescenta din boala care ne-a lovit pe toti atunci, in prima zi; iar moartea... moartea e vindecarea suprema. Desi tind sa cred ca am fost totusi mai sanatosi inainte sa ne nastem decat vom fi dupa moarte.
