30/08/2013

Recenzie "Doua femei la Praga" - Juan José Millás


Titlu original: Dos mujeres en Praga
Autor: Juan José Millás
Anul primei publicari: 2002
Limba din original: spaniola

“Doua femei la Praga” pare a fi, intr-adevar, un roman scris cu “partea stanga” si care se evidentiaza printr-o originalitate debordanta in multitudinea de romane scrise pentru “dreptaci”. Citind romanul, ai senzatia ca incepi sa vezi nu doar lumea, dar si literatura, cu “ochiul stang”. Ca atunci cand, dreptaci fiind, iti impui sau esti nevoit sa te folosesti pentru o perioada numai de partea stanga a corpului. Incepi sa simti piedicile, dificultatea, sa te confrunti cu norma, cu etalonul, cu canonul. Incepi sa percepi lucrurile minore, sa le vezi rostul sau inutilitatea, sa le scoti din abisul si uitarea cauzate de rutina in care sunt efectuate zi de zi.  

29/08/2013

Un drum intre doua perfectiuni


Nu stiu daca ar trebui sa contorizam secundele ca si cand s-ar scadea dintr-un numar predefinit, ca un fel de numaratoare inversa, sau ca si cand s-ar aduna, una cate una, de la zero la x. Nu stiu daca viata si timpul petrecut traind sunt firele de nisip din jumatatea de sus a clepsidrei, care se scurg iremediabil in jos pana cand nu va mai ramane niciunul, sau, dimpotriva, firele din jumatatea de jos a clepsidrei, care se aduna incet-incet umpland golul initial, implinindu-l.

Nu stiu daca viata trece, se destrama cu fiecare respiratie din noi sau, dimpotriva, se construieste treptat. Nu stiu daca am fost intregi la inceput, in jumatatea de sus a clepsidrei, inainte de a fi pusi in pozitie verticala pentru ca firele de nisip sa-si urmeze cursul gravitational sau ajungem intregi abia la final, cand toate firele se aduna in jumatatea de jos... Cert e ca in timpul vietii, deci nici la inceput, nici la sfarsit, nu suntem intregi pentru ca o parte din noi va fi mereu in partea de sus a clepsidrei, asteptand sa se scurga in jos, iar restul va fi mereu in partea de jos, asteptand sa primeasca firele care sunt inca sus. In timpul vietii, vom fi mereu intr-un parcurs, un drum intre doua perfectiuni, intre gramajoara initiala de nisip si cea finala.  

28/08/2013

Recenzie "Vei fi acolo?" - Guillaume Musso



Titlu original: Seras-tu là?
Autor: Guillaume Musso
Anul primei publicari: 2006
Limba din original: franceza


Cine n-a visat sa poata reveni in acel moment hotarator din trecut cand fericirea era inca posibila? Aceasta intrebare, citita acum cativa ani pe un panou publicitar, mi-a atras atentia si curiozitatea pentru cartea “Vei fi acolo?” de Guillaume Musso. Am ajuns sa o rasfoiesc mult mai tarziu, la cativa ani dupa interactiunea cu reclama respectiva, dar intrebarea imi aparea in minte la intervale de timp si ma facea sa imi spun ca trebuie sa citesc cartea aceea.

27/08/2013

26/08/2013

A tot palpait pana s-a stins... (sau agonia becului din bucatarie)

Poate sa vorbesti tot timpul despre incercari ratate, frustrari, esecuri, nedreptate si lipsa de orice devine plictisitor si autosabotant. La un moment dat, devine o rutina sa fii un pierzator, sa te chinui de o mie de ori mai mult decat altii pentru lucruri pe care nici nu le obtii pan la urma. La un moment dat, devine chiar normal ca totul sa mearga prost si nimic sa nu iasa cum trebuie. Te obisnuiesti cu tine asa, exemplul definitoriu de ratat, devii prea obosit sa-ti mai contesti situatia si faci greseala de a o accepta ca atare, de a te multumi cu toate rahaturile care ti se servesc, de a fi intotdeauna cel care nu merita nimic. Pentru ca ai incredere in evaluarea celorlalti, conform careia esti estimat undeva la zero, adopti aceeasi impresie despre tine si ajungi sa te consideri un nimic si  mai mare decat te cred ceilalti. E mai usor asa sa inghiti pastilele amare de fiecare zi pentru ca e ca si cand ti-ai fi amortit simturile inainte. Nu mai simti gustul, nu mai doare. Daca intre a-ti contesta situatia si a incerca sa o schimbi (fara rezultat, ce-i drept) si a te autoconvinge ca intr-adevar asta meriti, alegi a doua varianta, vei deveni cu siguranta o nulitate pentru ca a disparut pana si ultima (sau singura) persoana care mai credea in tine, adica tu.

E greu sa crezi in lucruri pe care nu le sustine nimeni, dar e si mai greu sa sustii lucruri pe care nu le sustine nimeni. Uneori, esti prea slab sa o faci pe a doua, dar ar trebui sa fie inadmisibil sa nu o faci nici pe prima. Cand ai incetat sa crezi in tine, ai incetat practic sa existi. Nu pentru ceilalti, pentru ca oricum nu ai existat niciodata pentru ei, dar pentru tine. Nu vei mai exista nici pentru tine si atunci pentru cine pretinzi sa mai existi?  

25/08/2013

Remediul miraculos pentru o boala de altfel banala


Uneori ne impunem lucruri fara macar sa avem o motivatie valida pentru a o face. Ne prescriem un fel de tratament menit sa ne vindece de afectiuni pe care ni le-am diagnosticat singuri. Inghitim cu greu pastilele pe care ni le-am prescris si, din cand in cand, ne mai evaluam starea sa vedem daca s-a imbunatatit, daca remediul functioneaza. Folosim ca stetoscop propriul corp, deci el se investigheaza pe sine, de unde nu e de marire ca apar, de multe ori, analize eronate. Chiar daca nu ne dam seama in timpul “controlului medical” ca nu procedam bine, descoperim curand ca tratamentul nu functioneaza si il schimbam urgent cu ceva “mai tare”. Astfel traim noi cu iluzia ca ne controlam starea de sanatate – nici mentala, nici fizica, ci o stare intre ele sau poate o combinatie intre cele doua – si avem grija de noi insine. 

Ca am devenit demult imuni la “antibioticele” pe care ni le administram zilnic nu observa nimeni; pana in momentul in care infectia prolifereaza atat de tare incat nici macar incapatanarea noastra de a ne face ca nu e acolo, ca nu exista, nu mai are vreun efect. Si iarasi schimbam tratamentul, incercam ceva mai agresiv, conform prejudecatii ca o actiune radicala are intotdeauna rezultate vizibile. 

Ma tem ca nu prea mai stiu ce tratament sa incerc, ce teste sa imi fac, in ce unghere ascunse ale mintii si ale inimii sa ma mai investighez pentru a gasi tumorile ce ma secatuiesc, ce ma consuma incetul cu incetul. As vrea sa pot sa le extirp, sa le pastrez apoi intr-o sticluta cu formol drept amintire a victoriei asupra lor. Si totusi nu putem fi condamnati pentru tratamentele experimentale la care ne supunem pentru ca, in cazul asta de suferinte – nici mentale, nici fizice, ci undeva intre ele sau poate combinate – nu exista un specialist la care sa apelam.

Poate ca tratamentul meu nu o sa functioneze si va trebui sa il schimb cu ceva mai agresiv, poate ca la urmatoarea investigatie imi voi descoperi afectiuni si mai grave, dar, oricat de avansata mi-ar fi starea, voi continua sa incerc sa ma vindec, sa gasesc remediul miraculos pentru o boala de altfel banala.

Ne vindecam incet incet de viata inca din ziua in care ne-am imbolnavit, din ziua in care, brusc, fara vreo explicatie sau vreo cauza si fara ca cineva sa ne ceara parerea, am inceput sa existam. Ne vindecam incet incet de viata pana cand vom fi din nou sanatosi, asa cum am fost odata, inainte sa ne imbolnavim, inainte sa ne nastem... Timpul e singurul medicament; viata e perioada de convalescenta din boala care ne-a lovit pe toti atunci, in prima zi; iar moartea... moartea e vindecarea suprema. Desi tind sa cred ca am fost totusi mai sanatosi inainte sa ne nastem decat vom fi dupa moarte.     

24/08/2013

Si oricum nu am inteles niciodata de ce aurul e mai valoros decat aripile de fluturi...


Lumea, oamenii din jurul nostru au ajuns sa fie un fel de cantar care ne evalueaza valoarea. Au unitatile lor de masura, balantele lor, o precizie mai mare sau mai mica, dar cert e ca toata lumea are un etalon cu care te compara si caruia se intampla sa nu prea ii corespund. Ce se intampla cand valoarea ta e evaluata la zero, cand nici macar nu declansezi mecanismul de cantarire pentru ca esti atat de pe dinafara canoanelor?

Unitatile de masura sunt arbitrare, niste conventii care ajung reguli si, pana la urma, adevaruri naturale doar pentru ca sunt aprobate de majoritatea. De obicei, se masoara lucruri care sunt destinate unui schimb, care implica o relatie intre cel putin doi oameni. Ce rost are sa cantaresti ceva daca nu il vei cumpara sau vinde? Masurarea nu are valoare pentru ceilalti in absenta actiunii in scopul careia a fost facuta. Dar cum nu poti masura timpul in kilograme, distanta in litri sau greutatea in secunde, nu ma poti masura nici pe mine cu patratelul tau iluzoriu ideal si canonic din creier. Pentru ca uneori e vizibil cu ochiul liber ca nu exista nicio sansa sa corespund etalonului de masurare, evaluare si valorificare al lumii.

Si oricum nu am inteles niciodata de ce aurul e mai valoros decat aripile de fluturi...

23/08/2013

O plonjare catre viitor din care lipseste momentul aterizarii


Un hiat... ca o pauza intre ceva si altceva, o perioada neglijabila ulterior, dar pe care totusi trebuie sa o traiesti; ca un salt peste o baltoaca intr-o zi ploioasa, o saritura in care ti se pare ca nu ai desprins inca piciorul stang de pe asfalt inainte sa il pui jos pe dreptul...

O lipsa, o gaura efectiva de sunet, care pare sa nu insemne nimic, sa nu conduca spre nicaieri. O plonjare catre viitor din care lipseste momentul aterizarii...

E greu de inteles cum ne deplasam dintr-un moment in altul daca intotdeauna suntem intr-un moment... Cand se mai produce deplasarea efectiva, cand parcurgem distanta temporala de la A la B? Cand sarim din trecut in viitor? Unde e prezentul?

Totul e o planificare si totul e o reamintire... Simt de multe ori ca nu sunt. Ma autoiluzionez ca am fost si sper ca voi fi. Am ajuns in punctul in care pot sa rememorez ziua de maine.

22/08/2013

Poate ca lucrurile rele se intampla intr-o secunda pentru a ni se da suficient timp sa le reparam


Desi, de cele mai multe ori, brusc e mai bine decat pe indelete, uneori numai cu timpul, un timp nemasurat, neplanuit sau programat ca durata, putem sa mai schimbam ceva. Uneori numai rabdarea si permanenta stapanire de sine ne aduc starea de liniste, impacarea cu noi insine. Atunci cand nu suntem ajutati de izbiturile bruste si eficiente ale vietii, trebuie sa facem treaba singuri. Si, pentru a o face temeinic, trebuie sa o facem lent, minutios, astfel incat nicio urma dintr-o posibila recidiva sa nu mai ramana in noi.

Multe lucruri ni se intampla intr-o clipita,  fara sa le sesizam decat dupa ce s-au produs. De obicei, astea sunt lucrurile rele care ni se intampla. Pentru a le anihila efectul, e nevoie, dimpotriva, sa urmarim secunda de secunda evolutia catre obiectivul propus, pana cand, la un moment dat, nu va mai fi nimic de urmarit pentru ca tot ce am vrut sa eliminam s-a dus.

Doar rabdarea si rezistenta psihica te pot duce in punctul de a realiza ceva cu tine, de a fi la final implinit, de a te simti invingator intr-o lupta in care nici macar nu ti se permitea sa intervii la inceput. Tot ce trebuie sa faci e sa gasesti un impuls intern, nascut din nimic, care sa te propulseze. Apoi, iti vei mentine singur zborul amintindu-ti constant sa dai din aripi. Intr-un final, vei ajunge la destinatie, iar satisfactia iti va fi mai mare decat daca cineva ti-ar fi dat un imbold sau te-ar fi purtat pe umeri pana acolo.

Poate ca lucrurile rele se intampla intr-o secunda pentru a ni se da suficient timp sa le reparam dupa aceea, sa le transformam in ceva bun, sa le intoarcem in favoarea noastra sau, daca nu altfel, macar sa ne obisnuim cu ele.  

21/08/2013

Uneori nu mai e nimic


Ma opresc... De parca totul ar lua-o de la capat atunci cand vrem noi...

Uneori nu-ti mai ramane nicio persoana, lucru sau idee catre care sa te intorci. Uneori esti singur si atat. Pe cont propriu, fara nimeni sa te inteleaga, fara nimeni care sa te tina de mana atunci cand trebuie sa-ti faci drum orbeste pe intuneric. Uneori nu mai e nimic si poate e mai bine si mai simplu asa. Nu mai e nimic de pierdut, totul poate fi reconstruit de la zero. Din nimic, din iluzii noi, din ramasitele pe care le-ai lasat in urma ultima data cand te-ai descompus. Nu stii de unde sa incepi, nici macar ce vrei sa construiesti pana la urma. Tot ce te face sa iti doresti sa schimbi, sa te apuci din nou de construit e greutatea molozului care te apasa, a cioburilor care te taie, a tot ce a ramas din ce a fost candva si care acum te acopera, te ineaca, de parca ar fi cazut o intreaga cladire pe tine intr-un cutremur deloc preconizat.

Mi-e frica... sa ma opresc in intuneric, sa intind mana si sa nu ating nimic altceva decat aerul, acelasi care ma patrunde cu fiecare inspiratie si care ma paraseste curand la fiecare expiratie.

Dar stiu ca daca as atinge acum o alta mana, ea m-ar conduce catre o bezna si mai profunda, m-ar lasa intr-un loc nou, necunoscut, iar eu nici macar nu mi-as mai aminti drumul pana acolo. Mi-ar fi si mai greu sa ma intorc (daca am fost vreodata) la lumina.

Cand toti te cheama in toate partile si incearca sa te consoleze sau sa-ti arate solutii, sa te schimbe, sa te duca spre un nou drum, pe care fiecare dintre ei il defineste drept cel potrivit, nu-ti ramane decat sa asculti, in bruiajul propus de toate aceste voci imperative, pe singura care conteaza, pe cea care iti apartine.

Si atunci cand intinzi mana in intuneric si nu e nicio alta mana pe care sa o tii, de care sa te prinzi strans si in care sa-ti pui toata increderea, e momentul sa iti amintesti ca mai ai inca o mana. E momentul sa iti impreunezi mainile si sa asculti singura voce care te poate ajuta atunci cand esti singur, vocea care iti apartine. Si poate ca asa nu iti va mai fi frica... Si poate ca asa nu vei mai fi singur...

20/08/2013

I'll be home at last

Sutton Foster - Maybe This Time (Cabaret)

"Not a loser anymore
Like the last time
And the time before.

Everybody loves a winner
So nobody loves me;
'Lady Peaceful', 'Lady Happy', 
That's what I long to be.
All the odds are in my favor
Something's bound to begin
It's got to happen, happen sometime
Maybe this time I'll win..."

Beautiful performance of "Maybe This Time" (from the musical "Cabaret") by Sutton Foster. This video is highly inspirational for me. And Sutton Foster is a great actress, singer and Broadway musical artist altogether. Too bad they canceled "Bunheads" after only one season... That show had a great potential.

19/08/2013

“Én nem hiszek és nem remélek...”


De multe ori, experimentam o impartire cruda, suicidala intre ceea ce simte creierul si ceea ce stie sufletul. Impreuna, cei doi tirani ne guverneaza, aleg gresit in locul nostru, ne fac rau. Din lupta dintre creier si suflet, singurul invins suntem noi, oricare dintre cele doua ar castiga.

A alege ce gandeste creierul ca e potrivit in defavoarea a ceea ce simte inima ca e bine inseamna a alege sa nu simti. Partea buna e ca nu vei simti durere, partea rea e ca nu vei simti nici nimic altceva.

A alege ce simte inima ca trebuie sa alegi in defavoarea a ceea ce stie creierul ca e zadarnic, si chiar daunator, inseamna a alege sa simti durere, sa te chinui, sa te zbati, sa te distrugi incercand si sperand.

Dar, daca stiu ca creierul asculta de ratiune si de argumente, in cazul inimii e greu de gasit un corespondent. Inima pare sa se guverneze singura, din propriul capriciu infantil de a primi ceea ce doreste, ceea ce nu ii poti oferi.

Daca argumentele rationale pot fi usor diluate in sentimente si anihilate pana la a nu mai asculta deloc de ele, pulsatiile inimii si certitudinile nefondate ale sufletului sunt inflexibile, un solid de neimaginat, un diamant pe care nu il poti sparge.

Toata lumea considera speranta un lucru bun. Exista credinta ca speranta este ceva pozitiv, un indicator care ne ghideaza, o calauza infailibila. Dar de cate ori speranta desarta nu a ucis, macar psihic, oamenii, nu i-a condus catre cele mai negre si obscure ganduri?

Atunci cand coincidenta ne confirma asteptarile, totul e bine si ne consolidam credinta in speranta. Dar de ce, atunci cand ni se infirma asteptarile, efectul nu e acela de a discredita speranta? De ce o luam din nou de la capat, copii inconstienti si naivi, care nu stiu sa invete din greselile dureroase?

De ce sufletul nu joaca niciodata corect in lupta cu creierul si i se permite sa triseze dandu-i-se mai multe arme si chiar imbatabile? De ce creierul nu se revolta si nu face ceva? De ce accepta si se lasa inselat de tertipurile meschine ale inimii? De ce se comporta creierul de parca ar avea el insusi un suflet care il face sensibil?    

18/08/2013

Recenzie "Metamorfoza" - Franz Kafka

Titlu original: Die Verwandlung
Autor: Franz Kafka
Anul primei publicari: 1915
Limba din original: germana

Intr-o dimineata obisnuita, Gregor Samsa, un comis voiajor care locuieste cu sora si parintii lui, se trezeste trasformat intr-un gandac. In acest mod impactant incepe povestirea “Metamorfoza”, scrisa de Franz Kafka. Ceea ce uimeste la nivelul stilului este faptul ca naratiunea decurge in modul cel mai natural si firesc, in genul scrierilor realiste, de parca ni s-ar povesti intamplari normale, nu transformarea unui om intr-o ganganie. Cititorul pare sa se obisnuiasca cu ideea ca Gregor Samsa este un gandac de dimensiunile unui barbat adult in acelasi ritm in care personajul insusi se dezmeticeste din socul initial si se resemneaza cu faptul ca aceasta metamorfoza incredibila a avut loc in realitate si ca nu este vorba despre un vis. 

17/08/2013

Batai de aripi transparente


A trecut timpul peste mine, peste noi... cu batai de aripi transparente care au rascolit praful dintre noi, cu lacrimi care au spalat neputinta fara sa o sa faca posibila, doar putin mai curata. Te-am strigat cu soapte plapande, fara vlaga, la intervale de timp... si mi-am auzit ecoul, de fiecare data, intors catre mine cu o forta mai mare decat i-o imprimasem eu. Ma lovea si cadeam din nou, peste miile de soapte pe care le mai strigasem inainte. Ma izbeam de ele si stateam asa, fara putere, fara a-mi mai simti corpul... constienta doar de bataile inimii si de sunetul respiratiei mele, de singurele lucruri care ma mai defineau drept vie. Stateam nepasatoare, fara a-mi planui macar urmatoarea inspiratie sau expiratie de aer, fara a mai crede in nimic. Ma prelingeam in neantul care ma primea cu bratele deschise, imbatator, asemeni mie, eu. Si, la intervale de timp, din nimicul de care ma lasam acoperita, din golul care ma proteja neconditionat, reuseam sa mai soptesc un strigat si sa il indrept catre tine. Nu ma auzeai sau iti intorceai urechea, preferand sa asculti murmurul vocilor lumii, tumultul nimicului in schimbul perfectiunii singularitatii vocii mele. Si ecoul soaptei mele ma lovea din nou, o soapta mai puternica decat atunci cand o rostisem eu, ingreunata acum de adevarul nepasarii tale. 

15/08/2013

Recenzie "Atatea inceputuri" - Jon McGregor


Titlu original: So Many Ways to Begin
Autor: Jon McGregor
Anul primei publicari: 2006
Limba din original: engleza

Atatea inceputuri” m-a surprins placut mai ales prin modul original in care este scrisa, sub forma similara unui inventar al obiectelor dintr-un muzeu, doar ca, in acest caz, este vorba despre muzeul vietii personajului principal, David Carter. Capitolele romanului pornesc de la diverse obiecte cu semnificatie pentru David (exemplu: “Vedere de la Muzeul Maritim din Greenwitch, circa 1953”, “Rezultate examinare, Liceul Scotian, iulie 1967”, “Bilet de tren, Aberdeen-Coventry (single), 15 septembrie 1968” etc.) si ne poarta in momente diferite ale existentei lui, romanul desfasuradu-se astfel pe mai multe planuri temporale. 

14/08/2013

Recenzie "Marele Gatsby" - F. Scott Fitzgerald

Titlu original: The Great Gatsby
Autor: Francis Scott Key Fitzgerald
Anul primei publicari: 1925
Limba din original: engleza

Despre romanul “Marele Gatsby” de F. Scott Fitzgerald s-au spus de-a lungul timpului multe lucruri, iar avalansa de analize si critici a revenit recent, odata cu noua ecranizare a cartii. Daca ar fi sa dezbracam romanul de toate aceste pareri care i s-au atasat inca de la momentul primei lui publicari (in 1925) si ar fi sa patrundem in esenta lui simpla, am putea spune ca este o carte despre speranta, incapatanare, ambitie si iluzia de a-ti face si/sau a-ti detine propriul destin. Dincolo de toate speculatiile in privinta personalitatii lui Jay Gatsby, el este un visator incurabil, care isi intretine din nimic, cu o incapatanare extraordinara, iluzia indeplinirii unui vis sau, mai degraba, dorinta schimbarii unei realitati.

13/08/2013

Lift your head up high, girl!


Margaret Berger - Samantha

"I promise, give it some time and it will be all right...
We'll make it better..."

I discovered Margaret Berger at the Eurovision Song Contest (2013), where she represented Norway with the song "I Feed You My Love". Before that, she wasn't very well known as a singer or a songwriter outside Norway although she has a pretty impressive career in music ever since she placed second on the Norwegian Idol in 2004. Margaret Berger is also the music director of a radio channel in Norway (NRK P3)!

"Samantha" is the lead single of the album "Pretty Scary Silver Fairy" released in 2006. Both the lyrics and the melody are very powerful and quite outstanding for the year 2006. In fact, Margaret herself noted the edgy style of her songs by making a bold statement at the 2013 Eurovision Song Contest second semifinal's press release. After being compared with Lady Gaga, she responded "Well, if you see my video <<Samantha>> from 2006, you'll see that actually Lady Gaga looks like me." I say she definitely has a point.  

12/08/2013

Paradox


Voi fi intotdeauna o persoana care stie ce trebuie sa fie, dar care nu va fi niciodata asa; care nu va incerca macar sa fie asa cum trebuie sa fie... pentru ca nu vrea sa fie asa cum trebuie sa fie.

Voi fi intotdeauna rupta in doua de contradictoriul dintre a ma plange de ce nu reusesc sa fiu si dorinta de a ramane ceea ce sunt.

Imi doresc sa raman ceea ce sunt, adica o persoana care isi doreste sa fie altcineva. 

11/08/2013

Recunostinta...


In fiecare seara, ma asteapta in fata cladirii un caine pentru a-l lasa sa intre odata cu mine. Cu toate acestea, dupa ce ii dau drumul inauntru, se opreste intotdeauna la un etaj inferior si se aseaza, pentru a-si petrece noaptea, pe presul din fata altui apartament. Imi continui drumul pe scari catre locuinta mea, stiind ca si maine il voi lasa inauntru chiar daca nu va urca niciodata pana la locul unde ma opresc eu.

10/08/2013

Obsesia


Obsesia… ne macina pana cand nu mai ramane din noi decat samburele pur al credintei; ne risipeste eforturile si actiunile catre cauze in van; ne dirijeaza pasii, dar in acelasi timp ne ofera suportul pe care sa calcam; ne face oameni si ne conduce uneori catre fapte inumane. Obsesia ne locuieste si face tot ce vrea din noi.

Simt ca obsesia mi-a decorat sufletul in stilul ei extravagant, cu o mobila greoaie, care ma apasa. A pus usi si ferestre, dar nu gasesc nicaieri cheile. Covoarele ei lungi si inguste conduc intotdeauna catre incaperi care seamana izbitor cu cele precedente; cu toate astea, nu contenesc sa caut in fiecare camera cheia.

As vrea sa alung obsesia  din mine, sa deschid ferestrele pe care a pus stapanire si sa aerisesc pana cand voi simti ca e suficient, ca pot sa respir din nou, ca sunt libera. As vrea sa existe o arma cu care sa ucid obsesia, sa o strivesc, sa o fac sa ma uite.

Mintea mea e libera, dar obsesia imi locuieste sufletul si din cauza asta nu pot sa gandesc, nu pot sa aleg. Pentru ca am nevoie si de suflet sa gandesc, sa aleg.

Degeaba am mintea limpede... Cum pot sa ii explic sufletului obsedat sa renunte? Cum ii spui unui mort ca a murit? Cum ii spui sufletului obsedat ca e obsedat?

Obsesia imi intretine bataile inimii si in acelasi timp imi uzeaza inutil inima; imi alearga muschii fara rost si imi transporta sangele intr-un circuit fara finalitate.

As vrea sa pot sa nu mai spun ca stiu, ca simt, ca e adevarat. As vrea sa pot sa-mi dau o palma care sa ma trezeasca odata la realitate.  

09/08/2013

Dualitate


Nu suntem perfecti pentru ca nu putem fi in acelasi timp si buni si rai. Nu suntem perfecti pentru ca alegem intotdeauna una dintre cele doua stari. Nu suntem perfecti pentru ca traim constienti fiind ca exista un Bine si un Rau. Nu suntem perfecti pentru ca gandim la asta. Daca nu am avea aceste doua categorii mentale – Bine si Rau – pe care le opunem una celeilalte asa cum nu facem cu nicio alta pereche de antonime in viata asta, daca ne-am elibera de permanenta necesitate de a alege (si de a alege corect), poate ca am reusi sa fim perfecti.

Pentru a fi perfecti, ar trebui sa fim pur si simplu, dar intotdeauna ne impunem sa fim cumva. Atat timp cat vom fi cumva, nu vom fi perfecti.

Ne e frica sa fim pur si simplu pentru ca exista riscul sa descoperim ca nu suntem “buni”. Niciodata nu ne eliberam intr-atat de povara de a ne modela pe noi insine incat sa ne cunoastem macar noi pe noi cu adevarat. E ca si cand ai incerca sa ambalezi cat mai frumos o cutie pe care nu ai avut curajul niciodata sa o deschizi.

Sunt sigura ca de fapt niciunul din noi nu ar descoperi, daca ar avea curajul sa se elibereze pe sine de sine si sa se deschida cu adevarat, ca este rau sau “asa cum nu ar trebui sa fie”. Sunt sigura ca, daca am  avea curajul sa ne dezbracam complet sufletul si mintile, macar in fata propriei persoane, niciunul nu am afla ca acolo, in interior, suntem “buni”. Am afla, cred, ca nu suntem “rai” si ca nu suntem “buni”. Pentru ca nu suntem puri, una sau alta. Am descoperi numai ca suntem perfecti. 

08/08/2013

Nu e nimic altceva decat noi in lumea asta


Cand te-ai obisnuit deja cu linistea, dar nu suficient incat sa nu incerci sa o acoperi cu sunete artificiale, cand te-ai resemnat ca singurul aer pe care il vei inspira e acelasi pe care l-ai expirat mai devreme, se poate spune ca esti cu un pas mai aproape de a intelege aleatoriul, arbitrariul momentelor care trec. Incapatanarea de a gasi sensuri in ceea ce nu e decat o aruncatura intamplatoare a unor zaruri cu mai mult de sase fete nu face decat sa creeze frustrari, sa ne distraga atentia de la putinul, dar adevaratul, care se intampla.

Nu e nimic altceva decat noi in lumea asta si nu stiu de ce ne ia fiecaruia o viata intreaga sa intelegem si, mai ales, sa acceptam asta. 

07/08/2013

Libertatea de a alege


Daca ar fi sa avem posibilitatea de a alege, probabil ca am fi atat de pretentiosi incat, in incercarea noastra de a alege perfectiunea, am ramane pana la urma fara nimic. Poate ca e mai bine si ar trebui sa ne simtim usurati ca ni s-a luat de pe umeri responsabilitatea de a ne face viata, de a alege cine suntem si cum traim sau murim. Poate ca ar trebui sa fim recunoscatori ca ni s-a dat aleatoriu un destin pe care trebuie sa il parcurgem, sa il implinim sau uneori sa il reparam, in loc sa ni se ceara sa decidem noi toate acestea.

Am fi explodat curand daca nu am fi avut sansa de a blama pe altcineva/altceva pentru viata noastra, daca nu am fi avut dreptul de a ne plange, de a acuza nedreptatea, de a ne simti victime, sarace creaturi care nu au primit ce au meritat. Cum am fi trait cu vina vesnica de a ne fi facut singuri nefericiti? Cum am fi trait cu gandul permanent ca am ratat sansa de a face totul altfel, de a fi altcineva, de a exista altfel? Cum am mai fi simtit si cum am mai fi plans impreuna, cum ne-am mai fi compatimit reciproc? Ce rost ar fi avut o imbratisare intr-o lume de invingatori? De unde am fi nascut sarea lacrimilor noastre si cum ar fi crescut mainile care sa ni le stearga?

Daca nu am fi fost atat de vulnerabili, nu am fi construit atatea arme pentru a ne proteja; nu ar mai fi existat sentimentele si dependenta noastra reciproca. Nu ne-am mai fi aliat impotriva unui gol pe care oricum nu-l vom umple cu altceva decat iluzii; as fi fost eu, ai fi fost tu, dar niciodata noi.

Cred ca ar trebui sa fim fericiti ca suntem nefericiti.

06/08/2013

Maybe tomorrow is a better day


Poets of the Fall - Maybe Tomorrow is a Better Day


"We shouldn't wait for nothing to wait for..."

05/08/2013

Coplesiti de viata


Sufocare. Prea mult. Autocontrol. Inainte sau in cerc? Sfarsit. Lipsa de continut.

Ne e teama ca vom muri fara sa fi trait, fara sa fi umplut de semnificatie acest vid finit numit viata care ni se da la inceput. Presiunea de a fi ne inteapa plamanii cu fiecare respiratie, dar intotdeauna facem la fel cu ce am reusit sa inspiram: il expiram.

Cand simtim prea mult si atat de puternic incat ne ameteste, nu avem de ales decat sa reprimam acest prea mult, sa il autocontrolam, de parca ne-ar apartine vreun pic. Probabil iluzia ca ne detinem sentimentele e cea mai mare greseala pe care o facem fata de noi insine si fata de viata in general. Iluzia si incapatanarea autocontrolului ne distrug, ne digera incet incet pana cand nu mai ramane din noi decat impresia a ceea ce am digerat sau mai degraba ne-a digerat, niste materii toxice infecte, singurele dovezi ale unei minuni ingurgitate.

Ne autoiluzionam ca am invatat sa crestem, sa nu ne repetam greselile, sa fim mai buni, mai putin toxici fata de noi insine. Ne autoiluzionam ca nu ne vom mai face rau, ca o vom lua drept inainte in loc sa ne intoarcem in cerc. Cand am crezut cu adevarat ca am reusit asta, in fata noastra recunoastem acelasi final sau inceput pe care l-am mai vazut de atatea ori in aceleasi conditii. Atunci ne declaram neputinciosi si decidem sa punem punct incercarilor noastre dureroase, dar sfarsitul pe care ni-l planuim pare sa nu vina niciodata. Si poate atunci cand va veni cu adevarat, tot ce ni se va arata in fata lui ni se va parea atat de lipsit de continut incat ne vom dori sa nu se fi sfarsit inca totul, sa ni se mai dea o sansa pentru a incerca sa dam sens. Vom cere atunci neputinciosi sa ni se dea inapoi sufocarea de care ne plangeam, "prea mult"-ul pe care il simteam fara sa ne putem autocontrola; vom sti atunci ca inainte sau in cerc e acelasi lucru, pentru ca ambele duc spre un sfarsit, un sfarsit al unei lipse de continut.