Ar fi ciudat si absurd...

Totul pare ca a mai fost cel putin inca o data... ca si cand m-as invarti in cerc, pe aceleasi linii, dar mereu mai profund. Conform acestei traiectorii in spirala, ar trebui sa ajung la un moment dat intr-un punct final... Dar toate liniile spiralei ajung acolo, ceea ce inseamna ca am mai fost acolo si, nu stiu de ce sau cum, am ajuns sa incep o spirala paralela cu prima, in profunzimea ei, in loc sa raman acolo, in varful palniei, unde toate incertitudinile si nelinistile ar trebui sa se opreasca, sa nu treaca dincolo, unde ar trebui sa se decanteze numai esentialul si, in urma acestei separari, sa ramana un echilibru precar cat un varf de ac, dar totusi un echilibru, o armonie pe care nu o gasesti in niciun alt punct al spiralei.

Totul e atat de cunoscut si totusi ma surprinde de fiecare data... Ar trebui sa ma obisnuiesc, sa nu imi mai pese... asa cum incetam sa mai plangem de fiecare data cand aerul ne inteapa plamanii odata ce ne obisnuim cu senzatia, odata ce ne-am nascut si am trecut peste prima respiratie. Ar fi ciudat si absurd sa plangem de fiecare data ca atunci, ca prima data... desi poate ne doare la fel ca atunci...