Totul pare perfect privit de la distanta potrivita

De fiecare data, idealizam trecutul, oamenii asa cum erau ei atunci si intamplarile asa cum s-au intamplat ele atunci. Supunem prezentul unui continuu exercitiu de analiza si critica, ne scoatem lupa cu cea mai mare putere de magnifiere si gasim neajunsuri, erori si imperfectiuni in tot ce ni se intampla, in tot ce vedem, in tot ce ne inconjoara, in tot ce face, intr-un fel sau altul, parte din viata noastra. Nimic nu este bun, nimic nu este bine. Ne trezim brusc cu melancolia trecutului, incepem inevitabil sa facem comparatii, sa gasim argumente in favoarea a ceea ce a fost si in defavoarea a ceea ce este. Totul pare perfect privit de la distanta potrivita. Pentru ca tindem mereu sa ne facem sa credem ca am experimentat lucruri bune si am cunoscut oameni exceptionali, ca am trait intamplari frumoase, de neegalat. Prezentul se confrunta intotdeauna cu neajunsul de a veni dupa trecut si cu presiunea de a depasi asteptarile pe care ni le-a setat acesta.

Este evident ca nu ne vom putea privi niciodata viata cu ochi obiectivi. Poate ca nici nu avem nevoie sa fim capabili sa facem asta. Dar parca atunci cand rememoram trecutul cu finalitatea inevitabila de a-l compara cu prezentul, suntem mai subiectivi ca oricand. Mai mult decat subiectivi, devenim incorecti, partinitori, incercand sa ascundem fata de noi insine toate neajunsurile din trecut, toate imperfectiunile, oricat de mari, pentru a putea extrage o imagine ideala (si idealizata) a ceea ce a fost. Nu este drept fata de prezent si fata de noi insine sa ignoram relele din trecut si sa ne construim astfel o amintire eronata. Daca ne lasam atrasi de mirajul cosmetizarii trecutului, vom ajunge sa ne propunem obiective de neatins pentru prezent (si viitor) si vom deveni inevitabil frustrati de imposibilitatea atingerii lor. 

Pentru binele existentei noastre, este, intr-adevar, de dorit sa uitam lucrurile rele astfel incat sa putem depasi momentul si sa ne continuam viata neafectati de ele, sa ne construim un parcurs ascendent fara sa fim incetiniti de tendinta de a ne uita dupa umar la ce am lasat in urma. Dar atunci cand ne judecam situatia din prezent cu scopul de a evalua o evolutie sau involutie fata de trecut, e necesar sa fim cat se poate de onesti si sa dezgropam toate detaliile neplacute, toate aspectele suparatoare, sa ne transpunem cu totul in situatia anterioara pentru a nu trai cu impresia gresita ca a fost perfect, iar acum nu (mai) este. Vom resimti intotdeauna mai acut maruntisurile nefavorabile din prezent decat pe cele din trecut. Este chiar trist faptul ca traim lucrurile rele in prezent si le pastram pe cele bune (care ni se intampla tot in prezent) pentru a fi savurate si rememorate atunci cand nu mai sunt. Aceasta greseala de perceptie cred ca ne influenteaza semnificativ calitatea vietii pe care o resimtim (nu neaparat si calitatea reala a vietii, dar pana la urma conteaza mai mult ce/cum percepem decat ce este adevarat).

Cred ca pe un drum al vietii (pe care oricum nu ne urmareste nimeni decat propriile noastre fantasme), ne putem permite si este poate chiar mai indicat sa conducem fara oglinda retrovizoare.