A tot palpait pana s-a stins... (sau agonia becului din bucatarie)

Poate sa vorbesti tot timpul despre incercari ratate, frustrari, esecuri, nedreptate si lipsa de orice devine plictisitor si autosabotant. La un moment dat, devine o rutina sa fii un pierzator, sa te chinui de o mie de ori mai mult decat altii pentru lucruri pe care nici nu le obtii pan la urma. La un moment dat, devine chiar normal ca totul sa mearga prost si nimic sa nu iasa cum trebuie. Te obisnuiesti cu tine asa, exemplul definitoriu de ratat, devii prea obosit sa-ti mai contesti situatia si faci greseala de a o accepta ca atare, de a te multumi cu toate rahaturile care ti se servesc, de a fi intotdeauna cel care nu merita nimic. Pentru ca ai incredere in evaluarea celorlalti, conform careia esti estimat undeva la zero, adopti aceeasi impresie despre tine si ajungi sa te consideri un nimic si  mai mare decat te cred ceilalti. E mai usor asa sa inghiti pastilele amare de fiecare zi pentru ca e ca si cand ti-ai fi amortit simturile inainte. Nu mai simti gustul, nu mai doare. Daca intre a-ti contesta situatia si a incerca sa o schimbi (fara rezultat, ce-i drept) si a te autoconvinge ca intr-adevar asta meriti, alegi a doua varianta, vei deveni cu siguranta o nulitate pentru ca a disparut pana si ultima (sau singura) persoana care mai credea in tine, adica tu.

E greu sa crezi in lucruri pe care nu le sustine nimeni, dar e si mai greu sa sustii lucruri pe care nu le sustine nimeni. Uneori, esti prea slab sa o faci pe a doua, dar ar trebui sa fie inadmisibil sa nu o faci nici pe prima. Cand ai incetat sa crezi in tine, ai incetat practic sa existi. Nu pentru ceilalti, pentru ca oricum nu ai existat niciodata pentru ei, dar pentru tine. Nu vei mai exista nici pentru tine si atunci pentru cine pretinzi sa mai existi?