Time of death: ...

Voi fi intotdeauna persoana care incearca sa resusciteze insistent si cu sperante reale cadavrul la care au renuntat toti ceilalti, persoana care anunta ora decesului cu mult timp dupa ce acesta s-a produs de fapt. 

Uneori isi intorcea insesizabil capul spre dreapta

Aluneca incet, ca pe mucusul unei moluste,

Ramanea fara combustibil si se oprea,

O batea vantul si se lasa suflata,

O batea vantul si se impotrivea.

Astepta zile si milioane de ani,

Fugea pana i se aprindea pamantul de sub picioare,

Vedea in ceata si isi freca ochii,

Dar muntele era la fel de departe.

Picaturile de transpiratie ii spalau frica,

Inima ii pompa speranta in vene,

Uneori isi intorcea insesizabil capul spre dreapta

Si ii vorbea.

Valurile ii izbeau timpanul

Si scuipa gustul sarat din gura.

Isi zgaria talpile de scoicile sparte,

Dar muntele era la fel de departe. 

Un val de tristete atat de mare...

Uneori e timpul sa te lasi purtat de un val de tristete atat de mare incat iti inunda capul, sa te indrepti apoi spre mal si sa te intinzi pe nisipul moale al resemnarii, privind in sus la cerul instelat de visele in care ai crezut. Intinzi mana spre ele, ai senzatia ca le suprinzi in palma, dar sunt de fapt atat de departe incat nici cea mai nepamanteasca dorinta nu te va purta la ele. Le numeri incet, una cate una, le organizezi in constelatii si iti indrepti apoi privirea spre stanga sau spre dreapta, unde vor straluci intotdeauna alte stele spre care sa-ti inalti mainile. Desi par o infinitate, ar fi mai eficient sa numeri firele de nisip pe care stai intins in loc sa aduni rar astri de neatins.

Ma tem ca nu voi putea renunta niciodata la obiceiul prost de a sta intinsa pe resemnare numarand totusi stelele de pe cerul negru al sperantei. Valurile de durere si tristete care ajung uneori pana la mine la mal se retrag de fiecare data, lasand mereu nisipul ud, atat de ud incat imi amorteste plamanii. 

O inertie inexplicabila

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca aleg sa traiasca in loc sa moara cand nu mai au niciun motiv sa o faca, sub pretextul ca vor sa vada ce mai urmeaza, ca sunt curiosi de lucrurile care se pot intampla.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca merg mai departe fara sa stie exact de ce, ca simt un fel de impuls inexplicabil care ii impinge de la spate, o forta a absurdului care ii face sa isi stearga lacrimile si sa-si continue existenta ca si cand nu ar purta o rana adanca in ei.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca ceea ce nu te omoara te face mai puternic, iar momentele in care ti se pare ca nimic nu are niciun rost sunt trecatoare, chiar daca foarte lungi.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca merita sa speri ca totul se va schimba chiar daca nu ai nici cea mai mica dovada a vreunei schimbari, ca merita sa astepti chiar si dupa ce ti s-a consumat bateria de la ceas de atata intarziere, ca nu exista nicio viata in van si toti avem un sens pe lumea asta.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca trebuie sa mergi la culcare impacat cu tine si cu viata, chiar daca nu ai niciun motiv sa te trezesti de dimineata, ca oricand iti vor ramane gandurile si visele, chiar daca realitatea ti-a luat tot restul.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca merita sa lupti pentru fantasmele in care crezi, ca orice credinta e mai buna decat niciuna si ca ea te va mentine in viata chiar daca logic ar fi sa mori.

Mi se pare incredibil cum si eu spun si fac la fel, continuandu-mi viata dintr-o inertie inexplicabila, intretinuta de o credinta incapatanata si de certitudinea fara de temei (daca se poate spune asa ceva) ca lucrurile vor fi altfel pentru ca sunt de fapt si acum altfel decat le percep in mod obiectiv.

Logica ne-ar dicta de multe ori sa ne oprim din jocul absurd al vietii  atunci cand nu mai ramane nimic de castigat, dar tot ce e dincolo de logica ne indeamna sa credem in victorii fara miza, in fericiri fara dovezi anterioare. Tot ce e dincolo de logica ne sustine instinctul de supravietuire pentru ca, fara aceasta parte din noi, am lua decizia logica de a ne opri din trait.

De fiecare data cand spun ca “nu mai e nimic” sau “nu a mai ramas nimic”, expresia asta devine din ce in ce mai tragica pentru mine. Nimicul de ieri ar fi fost totul daca l-as mai fi avut astazi si ma tem ca nimicul de azi va deveni valoros maine. Pentru ca, nu stiu inca din ce motive, lucrurile trebuie sa mearga din rau in mai rau, iar singura consecinta a acestui fapt e ca speranta mea trebuie sa creasca proportional astfel incat eu sa ma mentin in viata. 

A tot palpait pana s-a stins... (sau agonia becului din bucatarie)

Poate sa vorbesti tot timpul despre incercari ratate, frustrari, esecuri, nedreptate si lipsa de orice devine plictisitor si autosabotant. La un moment dat, devine o rutina sa fii un pierzator, sa te chinui de o mie de ori mai mult decat altii pentru lucruri pe care nici nu le obtii pan la urma. La un moment dat, devine chiar normal ca totul sa mearga prost si nimic sa nu iasa cum trebuie. Te obisnuiesti cu tine asa, exemplul definitoriu de ratat, devii prea obosit sa-ti mai contesti situatia si faci greseala de a o accepta ca atare, de a te multumi cu toate rahaturile care ti se servesc, de a fi intotdeauna cel care nu merita nimic. Pentru ca ai incredere in evaluarea celorlalti, conform careia esti estimat undeva la zero, adopti aceeasi impresie despre tine si ajungi sa te consideri un nimic si  mai mare decat te cred ceilalti. E mai usor asa sa inghiti pastilele amare de fiecare zi pentru ca e ca si cand ti-ai fi amortit simturile inainte. Nu mai simti gustul, nu mai doare. Daca intre a-ti contesta situatia si a incerca sa o schimbi (fara rezultat, ce-i drept) si a te autoconvinge ca intr-adevar asta meriti, alegi a doua varianta, vei deveni cu siguranta o nulitate pentru ca a disparut pana si ultima (sau singura) persoana care mai credea in tine, adica tu.

E greu sa crezi in lucruri pe care nu le sustine nimeni, dar e si mai greu sa sustii lucruri pe care nu le sustine nimeni. Uneori, esti prea slab sa o faci pe a doua, dar ar trebui sa fie inadmisibil sa nu o faci nici pe prima. Cand ai incetat sa crezi in tine, ai incetat practic sa existi. Nu pentru ceilalti, pentru ca oricum nu ai existat niciodata pentru ei, dar pentru tine. Nu vei mai exista nici pentru tine si atunci pentru cine pretinzi sa mai existi?  

Poate ca lucrurile rele se intampla intr-o secunda pentru a ni se da suficient timp sa le reparam

Desi, de cele mai multe ori, brusc e mai bine decat pe indelete, uneori numai cu timpul, un timp nemasurat, neplanuit sau programat ca durata, putem sa mai schimbam ceva. Uneori numai rabdarea si permanenta stapanire de sine ne aduc starea de liniste, impacarea cu noi insine. Atunci cand nu suntem ajutati de izbiturile bruste si eficiente ale vietii, trebuie sa facem treaba singuri. Si, pentru a o face temeinic, trebuie sa o facem lent, minutios, astfel incat nicio urma dintr-o posibila recidiva sa nu mai ramana in noi.

Multe lucruri ni se intampla intr-o clipita,  fara sa le sesizam decat dupa ce s-au produs. De obicei, astea sunt lucrurile rele care ni se intampla. Pentru a le anihila efectul, e nevoie, dimpotriva, sa urmarim secunda de secunda evolutia catre obiectivul propus, pana cand, la un moment dat, nu va mai fi nimic de urmarit pentru ca tot ce am vrut sa eliminam s-a dus.

Doar rabdarea si rezistenta psihica te pot duce in punctul de a realiza ceva cu tine, de a fi la final implinit, de a te simti invingator intr-o lupta in care nici macar nu ti se permitea sa intervii la inceput. Tot ce trebuie sa faci e sa gasesti un impuls intern, nascut din nimic, care sa te propulseze. Apoi, iti vei mentine singur zborul amintindu-ti constant sa dai din aripi. Intr-un final, vei ajunge la destinatie, iar satisfactia iti va fi mai mare decat daca cineva ti-ar fi dat un imbold sau te-ar fi purtat pe umeri pana acolo.

Poate ca lucrurile rele se intampla intr-o secunda pentru a ni se da suficient timp sa le reparam dupa aceea, sa le transformam in ceva bun, sa le intoarcem in favoarea noastra sau, daca nu altfel, macar sa ne obisnuim cu ele.  

“Én nem hiszek és nem remélek...”

De multe ori, experimentam o impartire cruda, suicidala intre ceea ce simte creierul si ceea ce stie sufletul. Impreuna, cei doi tirani ne guverneaza, aleg gresit in locul nostru, ne fac rau. Din lupta dintre creier si suflet, singurul invins suntem noi, oricare dintre cele doua ar castiga.

A alege ce gandeste creierul ca e potrivit in defavoarea a ceea ce simte inima ca e bine inseamna a alege sa nu simti. Partea buna e ca nu vei simti durere, partea rea e ca nu vei simti nici nimic altceva.

A alege ce simte inima ca trebuie sa alegi in defavoarea a ceea ce stie creierul ca e zadarnic, si chiar daunator, inseamna a alege sa simti durere, sa te chinui, sa te zbati, sa te distrugi incercand si sperand.

Dar, daca stiu ca creierul asculta de ratiune si de argumente, in cazul inimii e greu de gasit un corespondent. Inima pare sa se guverneze singura, din propriul capriciu infantil de a primi ceea ce doreste, ceea ce nu ii poti oferi.

Daca argumentele rationale pot fi usor diluate in sentimente si anihilate pana la a nu mai asculta deloc de ele, pulsatiile inimii si certitudinile nefondate ale sufletului sunt inflexibile, un solid de neimaginat, un diamant pe care nu il poti sparge.

Toata lumea considera speranta un lucru bun. Exista credinta ca speranta este ceva pozitiv, un indicator care ne ghideaza, o calauza infailibila. Dar de cate ori speranta desarta nu a ucis, macar psihic, oamenii, nu i-a condus catre cele mai negre si obscure ganduri?

Atunci cand coincidenta ne confirma asteptarile, totul e bine si ne consolidam credinta in speranta. Dar de ce, atunci cand ni se infirma asteptarile, efectul nu e acela de a discredita speranta? De ce o luam din nou de la capat, copii inconstienti si naivi, care nu stiu sa invete din greselile dureroase?

De ce sufletul nu joaca niciodata corect in lupta cu creierul si i se permite sa triseze dandu-i-se mai multe arme si chiar imbatabile? De ce creierul nu se revolta si nu face ceva? De ce accepta si se lasa inselat de tertipurile meschine ale inimii? De ce se comporta creierul de parca ar avea el insusi un suflet care il face sensibil?