Obsesia

Obsesia… ne macina pana cand nu mai ramane din noi decat samburele pur al credintei; ne risipeste eforturile si actiunile catre cauze in van; ne dirijeaza pasii, dar in acelasi timp ne ofera suportul pe care sa calcam; ne face oameni si ne conduce uneori catre fapte inumane. Obsesia ne locuieste si face tot ce vrea din noi.

Simt ca obsesia mi-a decorat sufletul in stilul ei extravagant, cu o mobila greoaie, care ma apasa. A pus usi si ferestre, dar nu gasesc nicaieri cheile. Covoarele ei lungi si inguste conduc intotdeauna catre incaperi care seamana izbitor cu cele precedente; cu toate astea, nu contenesc sa caut in fiecare camera cheia.

As vrea sa alung obsesia  din mine, sa deschid ferestrele pe care a pus stapanire si sa aerisesc pana cand voi simti ca e suficient, ca pot sa respir din nou, ca sunt libera. As vrea sa existe o arma cu care sa ucid obsesia, sa o strivesc, sa o fac sa ma uite.

Mintea mea e libera, dar obsesia imi locuieste sufletul si din cauza asta nu pot sa gandesc, nu pot sa aleg. Pentru ca am nevoie si de suflet sa gandesc, sa aleg.

Degeaba am mintea limpede... Cum pot sa ii explic sufletului obsedat sa renunte? Cum ii spui unui mort ca a murit? Cum ii spui sufletului obsedat ca e obsedat?

Obsesia imi intretine bataile inimii si in acelasi timp imi uzeaza inutil inima; imi alearga muschii fara rost si imi transporta sangele intr-un circuit fara finalitate.

As vrea sa pot sa nu mai spun ca stiu, ca simt, ca e adevarat. As vrea sa pot sa-mi dau o palma care sa ma trezeasca odata la realitate.