Dualitate

Nu suntem perfecti pentru ca nu putem fi in acelasi timp si buni si rai. Nu suntem perfecti pentru ca alegem intotdeauna una dintre cele doua stari. Nu suntem perfecti pentru ca traim constienti fiind ca exista un Bine si un Rau. Nu suntem perfecti pentru ca gandim la asta. Daca nu am avea aceste doua categorii mentale – Bine si Rau – pe care le opunem una celeilalte asa cum nu facem cu nicio alta pereche de antonime in viata asta, daca ne-am elibera de permanenta necesitate de a alege (si de a alege corect), poate ca am reusi sa fim perfecti.

Pentru a fi perfecti, ar trebui sa fim pur si simplu, dar intotdeauna ne impunem sa fim cumva. Atat timp cat vom fi cumva, nu vom fi perfecti.

Ne e frica sa fim pur si simplu pentru ca exista riscul sa descoperim ca nu suntem “buni”. Niciodata nu ne eliberam intr-atat de povara de a ne modela pe noi insine incat sa ne cunoastem macar noi pe noi cu adevarat. E ca si cand ai incerca sa ambalezi cat mai frumos o cutie pe care nu ai avut curajul niciodata sa o deschizi.

Sunt sigura ca de fapt niciunul din noi nu ar descoperi, daca ar avea curajul sa se elibereze pe sine de sine si sa se deschida cu adevarat, ca este rau sau “asa cum nu ar trebui sa fie”. Sunt sigura ca, daca am  avea curajul sa ne dezbracam complet sufletul si mintile, macar in fata propriei persoane, niciunul nu am afla ca acolo, in interior, suntem “buni”. Am afla, cred, ca nu suntem “rai” si ca nu suntem “buni”. Pentru ca nu suntem puri, una sau alta. Am descoperi numai ca suntem perfecti.