Titlu original: Dos mujeres en Praga
Autor: Juan José Millás
Anul primei publicari: 2002
Limba din original: spaniola
“Doua femei la Praga” pare a fi, intr-adevar, un roman scris cu “partea stanga” si care se evidentiaza printr-o originalitate debordanta in multitudinea de romane scrise pentru “dreptaci”. Citind romanul, ai senzatia ca incepi sa vezi nu doar lumea, dar si literatura, cu “ochiul stang”. Ca atunci cand, dreptaci fiind, iti impui sau esti nevoit sa te folosesti pentru o perioada numai de partea stanga a corpului. Incepi sa simti piedicile, dificultatea, sa te confrunti cu norma, cu etalonul, cu canonul. Incepi sa percepi lucrurile minore, sa le vezi rostul sau inutilitatea, sa le scoti din abisul si uitarea cauzate de rutina in care sunt efectuate zi de zi.
M-a fascinat ideea personajului Mariá José de a-si acoperi ochiul drept si de a-si imobiliza partea dreapta a corpului pentru a percepe lumea prin prima “partii stangi”. M-a fascinat, mai departe, sa descopar ca insusi romanul “Doua femei la Praga” este o carte redactata in acest mod si care trateaza tema conventiilor, a faptului ca nu suntem neaparat ceea ce suntem, ci ceea ce visam sau ne imaginam sa fim. Realitatea si intamplarile nu trebuie sa fie neaparat ceea ce sunt. Totul poate fi pe dos, contrariul a ceea ce este sau, pur si simplu, altceva decat este.
Astfel, Luz Acaso, o femeie enigmatica de patruzeci de ani, traieste cu impresia ca a avut un fiu pe care l-a dat spre adoptie, iar Álvaro Abril, un scriitor la care apeleaza pentru a-i redacta biografia, traieste cu obsesia ca a fost adoptat. La intalnirile dintre cei doi, menite sa il ajute pe Álvaro sa afle mai multe despre Luz astfel incat sa ii poata scrie biografia, Luz sustine, pe rand, ca este o mama singura, vaduva, prostituata, contrazicand de fiecare data povestea de la sedinta anterioara. Fictiunea pare sa acapareze realitatea, la fel cum dorintele si obsesiile ajung sa ia locul intamplarilor adevarate. Dar, pana la urma, care este realitatea si care este fictiunea, unde trasam granita dintre adevar si imaginatie?
Titlul romanului provine de la comparatia pe care Mariá José o face privind apartamentul pe care il imparte cu Luz. Stradutele inguste ale strazii pe care se afla locuinta celor doua, precum si curtea interioara sau camerele casei ii amintesc Mariei José de Praga, oras pe care nu l-a vizitat insa niciodata.
Un alt aspect care m-a surprins si care se adauga listei de “originalitati” ce caracterizeaza romanul “Doua femei la Praga” este acela ca iti dai seama de povestirea la persoana I abia dupa ce ai parcurs o buna bucata din carte crezand ca ai de a face cu un roman realist, scris la persoana a III-a, cu un narator omniscient. Personajul narator se dezvaluie tarziu intr-un mod simplu, dar socant prin simplul fapt ca el exista. Dupa aceasta descoperire, te intrebi inevitabil care este credibilitatea acestui personaj narator si de unde ar fi putut el avea acces la faptele pe care le-a povestit la persoana a III-a pana atunci. Romanul raspunde si la aceasta intrebare pe parcursul randurilor si paginilor sale demonstrand ca este o scriere cu logica interna in care toate elementele se valideaza reciproc dandu-ti acea impresie de roman intreg, complet, o adevarata opera de arta.
Citate din "Doua femei la Praga" de Juan José Millás (preluate din editia aparuta la editura Humanitas, 2010, traducere de Florentina Hojbota):
"- Nu plangem pentru ca suntem blegi, am zis, ci pentru ca viata ne datoreaza ceva si pe masura ce trece timpul avem din ce in ce mai putine sperante ca-si va achita datoria."
"[...] convingerea ca lumea are fata de mine o datorie neplatita care se mareste pe masura ce cresc. Cand ma gandesc ca o sa mor si ea probabil o sa ramana neachitata, resentimentul imi taie rasuflarea si-mi accelereaza bataile inimii, tamplele imi zvacnesc nebuneste. Sa nu ma intrebi cand mi-a ramas datoare lumea, nici in ce imprejurari, pentru ca n-as sti sa-ti spun, dar intotdeauna am simtit ca-mi datoreaza ceva si cred ca si tu stii asta."
No comments:
Post a Comment