Am tot incercat sa potrivesc conturul rigid al realitatii peste forma viselor mele pana cand s-a frant cu un sunet scurt si surd. Inca ii aud ecoul mic. Se sincronizeaza perfect cu bataile inimii mele.
Nu am fost niciodata atenta la conturul pe care incercam sa il modelez. Nu stiu ce continut ar fi vrut sa cuprinda, ce fel de viata trebuia sa stea intre marginile sale. Fara sa pot sa aflu cum ar fi fost sa se umple singur de sens, am riscat sa il indoi peste o forma evident diferita. Cred ca intotdeauna am incercat sa fortez lucrurile, evenimentele, actiunile si chiar sentimentele oamenilor astfel incat sa corespunda viselor mele. Poate daca le-as fi lasat sa se intample de la sine sau i-as fi lasat pe oameni sa simta inainte sa le asociez eu sentimente, rezultatul ar fi fost mai bun. Dar nu am niciodata suficienta rabdare si mai ales incredere ca viata ar fi facut ceea ce ar fi trebuit sa faca... Desigur ca singura lectie invatata din incercarile mele de a regiza lumea din jur a fost ca nu am suficienta putere sa o fac. Singura concluzie la care am ajuns a fost ca poti sa controlezi destul de ingenios multe lucruri din viata, dar te vei lovi invariabil de neputinta de a influenta sentimentele celorlalti. Ca un copil care loveste in pamant atunci cand nu primeste ce vrea, mi-am plans de multe ori esecul, frustrarea, imposibilitatea de a orice... Poate ca singura cale de a renunta sa mai incerc ceea ce mi s-a confirmat de multe ori ca imi este imposibil de obtinut ar fi sa inteleg, sa aflu care e trucul din spatele numarului de iluzie sau magie al celorlalti, care e secretul sau siretlicul prin care ei reusesc sa pacaleasca marginile fixe ale realitatii astfel incat sa incapa peste forma atat de diferita a viselor lor.
