Top 7 carti preferate in 2013

A fost destul de greu sa aleg din lista cartilor citite in 2013 pe acelea care mi-au placut cel mai mult. Toate lecturile de anul trecut au fost placute si interesante, fiecare in felul ei, si am avut ocazia sa descopar autori pe care nu ii mai citisem pana atunci, dar care m-au surprins extrem de placut. 

Cu toate ca mi-am propus sa citesc mai multe carti de non-fictiune, desigur ca planul nu mi-a iesit nici anul acesta. Asadar, toate cele 7 carti din lista de “best of” a anului 2013 sunt carti de fictiune, dar acesta e singurul lucru care le aseamana (pe langa faptul ca toate mi-au placut foarte mult). In rest, dupa cum se va vedea si din micile descrieri de mai jos, fiecare e unica in felul ei. 

1. Marina – Carlos Ruiz Zafon

Am tot auzit vorbindu-se de Carlos Ruiz Zafon, dar am amanat pana la sfarsitul anului 2013 pentru a ajunge in posesia unei carti scrise de el. Am inceput cu “Marina”, o carte care are tot ce ii trebuie pentru a fi perfecta. Este o carte completa, care se contine cumva pe sine, iar Zafon creeaza un univers si niste personaje despre care cu greu iti vine sa crezi ca nu sunt reale. 

Intamplarile sunt povestite la persoana I de catre naratorul Oscar Drai, un tanar aflat la studii intr-un internat din Barcelona si ale carui ore libere de plictiseala se transforma in cea mai captivanta aventura atunci cand, intr-una dintre plimbarile sale, ajunge la micul castel in care locuieste Marina impreuna cu tatal ei, Geman. Intr-o noapte, Marina si Oscar sunt intrigati sa observe la cimitir o misterioasa femeie in negru care depune flori la un mormant ce are gravat, in loc de nume, un fluture negru cu aripile desfacute. Urmarind-o, cei doi ajung sa descopere secrete macabre, iar fluturele negru devine prezent pe din ce in ce mai multe obiecte din cercetarile lor. 

Dupa parerea mea, “Marina” este un thriller psihologic gotic foarte bine scris, cu o actiune captivanta si care ascunde una dintre neputintele esentiale ale oamenilor, si anume aceea din fata mortii. Cum insusi Carlos Ruiz Zafon spunea despre cartea lui, “Marina” te introduce intr-“o lume misterioasa, unde timpul ia turnuri diabolice, iar umbrele sunt intunecate si infricosatoare”. 

Mai multe, in recenzia detaliata a acestei carti care mi-a bagat frica in oase pentru mai multe nopti la rand. 

2. Doua femei la Praga – Juan Jose Millas 

Intamplator (sau nu), a doua carte preferata de mine in 2013 este tot a unui scriitor spaniol – Juan Jose Millas. “Doua femei la Praga” este o carte ciudata, pe care nu as putea sa o incadrez in nicio categorie, si, tocmai din acest motiv, mi s-a parut foarte originala si interesanta. 

Actiunea din carte incepe cu momentul vizitei lui Luz Acaso, o femeie de patruzeci de ani, la biroul lui Alvaro Abril, pe care il angajeaza pentru a-i scrie biografia. La fiecare “sedinta” in care Luz ar trebui sa ii povesteasca lui Alvaro despre viata sa, femeia relateaza o alta versiune, imaginandu-se, pe rand, in postura de mama singura, de vaduva, de prostituata. Astfel, nu se mai face diferenta intre adevar si minciuna, intre fictiune si realitate. Cei doi sunt uniti de faptul ca Luz traieste cu fantasma de a fi avut un fiu pe care l-a dat spre adoptie, in timp ce Alvaro crede cu incapatanare ca a fost adoptat, dar nu exista niciun indiciu in viata lui care sa ii confirme aceasta obsesie. 

Mai multe despre motivele pentru care scriitura lui Juan Jose Millas m-a surprins atat de placut am scris in recenzia cartii “Doua femei la Praga”.  

3. Marele Gatsby – F. Scott Fitzgerald 

Da, 2013 a fost anul “Marelui Gatsby” si stiu ca este un cliseu faptul ca am citit cartea lui Fitzgerald abia acum sau ca o plasez in topul preferintelor pentru anul trecut. Dar, fara sa fiu influentata de isteria pe care a starnit-o noua ecranizare a cartii, cu ecouri in lumea modei, a decoratiunilor interioare si, mai ales, a tematicii petrecerilor date in 2013, cartea “Marele Gatsby” chiar mi s-a parut extrem de buna din mai multe motive. 

In primul rand, foarte rar intalnesti scriitori care sa fie capabili sa defineasca atat de complet si de concret un univers fictional in mai putin de 250 de pagini. In al doilea rand, personajele sunt extrem de bine conturate si ai impresia ca fiecare scena, fiecare gest si fiecare cuvant are rolul de a caracteriza personajul, de a-l face cat mai viu cu putinta. Dincolo de toate acestea, “Marele Gatsby” spune si o poveste interesanta, o poveste care pentru mine nu a fost una de dragoste, ci povestea unui om neinteles si singur. 

Mai multe, in recenzia detaliata a cartii “Marele Gatsby”.

4. Particulele elementare – Michel Houellebecq

Nici cand am vrut sa ii fac o recenzie imediat ce am citit-o, nici acum, cand ar trebui sa explic motivele pentru care ocupa locul 4 in lista cartilor mele preferate din 2013, nu pot sa scriu despre aceasta carte. “Particulele elementare” urmareste viata a doi frati vitregi extrem de diferiti unul de celalalt si descrie, practic, drumul lor (mai scurt sau mai lung) catre esec indiferent de alegerea diferita a celor doi de a trai o viata predominant senzoriala, respectiv spirituala. In ambele cazuri, salvarea este singuratatea, alienarea, indiferenta si, pana la urma, lipsa totala de sens. Pentru a fi mai usor sa explic despre ce este vorba in aceasta minunata carte a lui Houellebecq, voi recurge chiar la citate din ea:

“[...] ambitia ultima a lucrarii de fata e sa aduca un omagiu acestei specii nefericite si curajoase care ne-a creat. O specie trista si mizera, abia diferita de maimuta, dar care totusi purta in ea atatea aspiratii nobile. O specia chinuita, contradictorie, individualista si belicoasa, de un egoism fara margini, capabila uneori de explozii de violenta teribile, dar care n-a incetat o clipa sa creada in bunatate si in iubire.”

„[...] viata e facuta din lungi perioade de plictis confuz; cel mai adesea e cat se poate de cenusie; apoi apare brusc o bifurcatie, iar schimbarea de directie se dovedeste definitiva.”

„Nefericirea noastra nu atinge apogeul decat atunci cand am intrezarit, indeajuns de aproape, posibilitatea practica a fericirii.”

5. Atatea inceputuri – Jon McGregor

Daca ar fi fost scrisa intr-o maniera obisnuita, cartea „Atatea inceputuri” ar fi fost, poate, destul de plictisoare pentru ca ar fi relatat o viata ca oricare alta, ar fi vorbit despre David Carter, pasionat inca din copilarie de muzee si de obiectele expuse in ele. Singura parte mai interesanta ar fi fost, probabil, cea in care el afla ca a fost adoptat, dar, sa fim seriosi, pe cine mai misca aceasta tema in ziua de astazi, cand s-au citit si s-au vazut mii de carti si filme sau seriale pe tema adoptiei, a relatiilor de sange nebanuite etc.

Dar cartea lui Jon McGregor nu este scrisa intr-o maniera obisnuita si asta schimba tot. Capitolele cartii sunt dispuse sub forma unui inventar care se face periodic exponatelor unui muzeu, numai ca, de data aceasta, este vorba despre o „inventariere” a artefactelor ce apartin unui personaj, lucruri personale cu insemnatate pentru David Carter.  Modul in care este scrisa cartea se leaga de insasi viata personajului, de pasiunea lui pentru muzee si de profesia lui de muzeolog. Astfel, cartea capata un sens aparte, iar intamplarile povestite nu mai par deloc banale.

Mai multe, in recenzia detaliata a cartii „Atatea inceputuri”.

6. Viata lui Pi – Yann Martel 

Relatia mea cu cartea „Viata lui Pi” a fost una destul de complicata pana sa ajunga pe locul 6 in topul lecturilor din 2013. Am citit cam jumatate din ea, apoi am abandonat-o in favoarea altor lecturi, am reluat-o, am citit cateva zeci de pagini din ea si, pentru ca nu imi spunea nimic si nu era deloc stilul meu de carte (cu toate ca eu nu am un stil de carte), am abandonat-o din nou. Oricat de superficial ar parea, am reluat lectura ei pentru a treia oara atunci cand a fost lansat filmul „Viata lui Pi”, despre care se spuneau numai lucruri bune si care si-a confirmat valoarea in mai multe randuri. Cum regula (mea) nescrisa spune ca nu poti vedea o ecranizare dupa o carte fara sa fi citit cartea intai, am reluat lectura micului roman scris de Yann Martel si, de aceasta data („three is a charm”), am terminat-o cu succes. 

Unul dintre motivele pentru care „Viata lui Pi” nu prea m-a atras initial a fost faptul ca este o carte de aventura pe mare. Actiunea se desfasoara pe o barca esuata ce pluteste in deriva in imensitatea oceanului... Pi (Piscine Patel), fiul proprietarului unei gradini zoologice, este singurul supravietuitor al naufragiului suferit de nava cu care el si familia lui se indreptau din India catre Canada. Alaturi de el, in barca de salvare, se gasesc si alti trei naufragiati: o femela urangutan, o hiena, o zebra si un tigru bengalez cu numele Richard Parker.

Pana la final, cartea se dezvaluie ca o parabola ce poate fi interpretata in nenumarate feluri, dar care spune, indiferent de interpretare, povestea supravietuirii, a vietii, a luptei pentru a trai si a verosimilului (sau, dimpotriva, a neverosimilului) vietii. Este o carte despre credinta si speranta, despre faptul ca avem nevoie sa ni se spuna povestea unui baietel care traverseaza oceanul timp de 227 de zile in compania unui tigru bengalez pentru a crede in credinta. 

7. Rebecca – Daphne du Maurier

„Rebecca”  este o poveste de dragoste clasica gotica, iar actiunea se desfasoara pe intinsul domeniu Manderley detinut de Maxim de Winter. Prin locul in care se deruleaza intamplarile si prin personajele Maxim de Winter si prima sa sotie, cartea aduce foarte mult cu „Jane Eyre” a lui Charlotte Bronte. Atmosfera este, in mare masura, aceeasi si poate de aceea mi-a placut „Rebecca” atat de mult.

In „Rebecca”, intamplarile sunt povestite din perspectiva unei tinere al carei nume nu ajungem sa il cunoastem niciodata. Tot timpul se face referire la ea ca fiind „doamna de Winter” sau „a doua doamna de Winter” intrucat Maxim fusese casatorit anterior cu Rebecca. Romanul este plin de misterele specifice romanelor gotice si, pe langa asemanarea cu „Jane Eyre”, recunosc si o apropiere vizibila de cartea „Femeia in alb” de Wilkie Collins. „Rebecca” este, pe de o parte, povestea starilor sufletesti ale tinerei naratoare – a doua doamna de Winter – si, pe de alta parte, un captivant roman politist sau, mai corect spus, de mistere. Cartea contine multe dezvaluiri socante, intamplarile iau turnuri la care nu te-ai fi asteptat, iar finalul este cu siguranta diferit de cel al celor doua carti despre care spuneam ca ii sunt asemanatoare.

„Rebecca” mi-a placut mai ales pentru capacitatea lui Daphne de Maurier de a face cititorul sa se regaseasca in personaje chiar si atunci cand personajele nu sunt deloc simpatice, chiar si atunci cand fac greseli, cand omoara alti oameni, cand sunt cuprinse de furie si actioneaza impulsiv. Gelozia si nesiguranta „celei de-a doua doamne de Winter” sunt printre cele mai palpabile sentimente pe care le-am intalnit intr-o carte. Aproape ca ele au acelasi statut ca personajele insele.

Mai multe, in recenzia detaliata a cartii "Rebecca".

Vezi si "Top 7 carti preferate in 2014" >>