...niciodata inapoi.

O singura picatura neagra poate sa tulbure apa transparenta, curata, perfecta. 

Totul se murdareste pana la urma. 

Iar solutia e sa te obisnuiesti cu noua culoare. 

Nu exista agenti de purificare. 

Perfectiunea nu se intoarce niciodata inapoi.

Greutatea de fulg a perfectiunii

Poate ca pretul perfectiunii nu merita platit. Daca vrei sa ai ceva perfect, vei ajunge sa nu mai primesti nimic pentru ca un perfectionist nu accepta jumatatile de masura. Daca vrei sa faci ceva perfect, vei ajunge sa nu faci nimic pentru ca un perfectionist nu poate da ca rezultat al muncii sale o lucrare mediocra. Pentru toti ceilalti, e invizibil gandul tau de a face lucrurile perfect; ei vad doar rezultatul, adica nimic. Toata preocuparea si principiul moral pe care le-ai depus nu transpar, ele vor ramane numai in tine, ca o povara menita sa contrabalanseze greutatea de fulg a perfectiunii care ar fi trebuit sa reiasa din el.

Nu stiu daca gandul sau dorinta de a atinge intr-un fel sau altul perfectiunea isi merita pretul; daca e convenabil sa te alegi cu un gol imens tocmai pentru ca ai cerut totul. Poate e mai bine sa nu poti gandi sau cere nimic mai mult decat nivelul mediocru si sa obtii tot atat. Vei fi multumit, satisfacut, balanta iti va fi echilibrata. In schimb, mi se pare ca, cu cat incarci mai mult talerul asteptarilor cu dorinte perfectioniste, cu atat se va ridica mai sus talerul rezultatelor efective. Greutatea a ceea ce vei obtine va fi mai mica cu cat incarci mai mult partea care tine eforturile, sperantele de perfectiune, dorinta.

Sunt perfectionista si tocmai din aceasta cauza trebuie sa ma multumesc mereu cu nimic...  

Dualitate

Nu suntem perfecti pentru ca nu putem fi in acelasi timp si buni si rai. Nu suntem perfecti pentru ca alegem intotdeauna una dintre cele doua stari. Nu suntem perfecti pentru ca traim constienti fiind ca exista un Bine si un Rau. Nu suntem perfecti pentru ca gandim la asta. Daca nu am avea aceste doua categorii mentale – Bine si Rau – pe care le opunem una celeilalte asa cum nu facem cu nicio alta pereche de antonime in viata asta, daca ne-am elibera de permanenta necesitate de a alege (si de a alege corect), poate ca am reusi sa fim perfecti.

Pentru a fi perfecti, ar trebui sa fim pur si simplu, dar intotdeauna ne impunem sa fim cumva. Atat timp cat vom fi cumva, nu vom fi perfecti.

Ne e frica sa fim pur si simplu pentru ca exista riscul sa descoperim ca nu suntem “buni”. Niciodata nu ne eliberam intr-atat de povara de a ne modela pe noi insine incat sa ne cunoastem macar noi pe noi cu adevarat. E ca si cand ai incerca sa ambalezi cat mai frumos o cutie pe care nu ai avut curajul niciodata sa o deschizi.

Sunt sigura ca de fapt niciunul din noi nu ar descoperi, daca ar avea curajul sa se elibereze pe sine de sine si sa se deschida cu adevarat, ca este rau sau “asa cum nu ar trebui sa fie”. Sunt sigura ca, daca am  avea curajul sa ne dezbracam complet sufletul si mintile, macar in fata propriei persoane, niciunul nu am afla ca acolo, in interior, suntem “buni”. Am afla, cred, ca nu suntem “rai” si ca nu suntem “buni”. Pentru ca nu suntem puri, una sau alta. Am descoperi numai ca suntem perfecti. 

Libertatea de a alege

Daca ar fi sa avem posibilitatea de a alege, probabil ca am fi atat de pretentiosi incat, in incercarea noastra de a alege perfectiunea, am ramane pana la urma fara nimic. Poate ca e mai bine si ar trebui sa ne simtim usurati ca ni s-a luat de pe umeri responsabilitatea de a ne face viata, de a alege cine suntem si cum traim sau murim. Poate ca ar trebui sa fim recunoscatori ca ni s-a dat aleatoriu un destin pe care trebuie sa il parcurgem, sa il implinim sau uneori sa il reparam, in loc sa ni se ceara sa decidem noi toate acestea.

Am fi explodat curand daca nu am fi avut sansa de a blama pe altcineva/altceva pentru viata noastra, daca nu am fi avut dreptul de a ne plange, de a acuza nedreptatea, de a ne simti victime, sarace creaturi care nu au primit ce au meritat. Cum am fi trait cu vina vesnica de a ne fi facut singuri nefericiti? Cum am fi trait cu gandul permanent ca am ratat sansa de a face totul altfel, de a fi altcineva, de a exista altfel? Cum am mai fi simtit si cum am mai fi plans impreuna, cum ne-am mai fi compatimit reciproc? Ce rost ar fi avut o imbratisare intr-o lume de invingatori? De unde am fi nascut sarea lacrimilor noastre si cum ar fi crescut mainile care sa ni le stearga?

Daca nu am fi fost atat de vulnerabili, nu am fi construit atatea arme pentru a ne proteja; nu ar mai fi existat sentimentele si dependenta noastra reciproca. Nu ne-am mai fi aliat impotriva unui gol pe care oricum nu-l vom umple cu altceva decat iluzii; as fi fost eu, ai fi fost tu, dar niciodata noi.

Cred ca ar trebui sa fim fericiti ca suntem nefericiti.