Batai de aripi transparente

A trecut timpul peste mine, peste noi... cu batai de aripi transparente care au rascolit praful dintre noi, cu lacrimi care au spalat neputinta fara sa o sa faca posibila, doar putin mai curata. Te-am strigat cu soapte plapande, fara vlaga, la intervale de timp... si mi-am auzit ecoul, de fiecare data, intors catre mine cu o forta mai mare decat i-o imprimasem eu. Ma lovea si cadeam din nou, peste miile de soapte pe care le mai strigasem inainte. Ma izbeam de ele si stateam asa, fara putere, fara a-mi mai simti corpul... constienta doar de bataile inimii si de sunetul respiratiei mele, de singurele lucruri care ma mai defineau drept vie. Stateam nepasatoare, fara a-mi planui macar urmatoarea inspiratie sau expiratie de aer, fara a mai crede in nimic. Ma prelingeam in neantul care ma primea cu bratele deschise, imbatator, asemeni mie, eu. Si, la intervale de timp, din nimicul de care ma lasam acoperita, din golul care ma proteja neconditionat, reuseam sa mai soptesc un strigat si sa il indrept catre tine. Nu ma auzeai sau iti intorceai urechea, preferand sa asculti murmurul vocilor lumii, tumultul nimicului in schimbul perfectiunii singularitatii vocii mele. Si ecoul soaptei mele ma lovea din nou, o soapta mai puternica decat atunci cand o rostisem eu, ingreunata acum de adevarul nepasarii tale.