De multe ori, experimentam o impartire cruda, suicidala intre ceea ce simte creierul si ceea ce stie sufletul. Impreuna, cei doi tirani ne guverneaza, aleg gresit in locul nostru, ne fac rau. Din lupta dintre creier si suflet, singurul invins suntem noi, oricare dintre cele doua ar castiga.
A alege ce gandeste creierul ca e potrivit in defavoarea a ceea ce simte inima ca e bine inseamna a alege sa nu simti. Partea buna e ca nu vei simti durere, partea rea e ca nu vei simti nici nimic altceva.
De ce sufletul nu joaca niciodata corect in lupta cu creierul si i se permite sa triseze dandu-i-se mai multe arme si chiar imbatabile? De ce creierul nu se revolta si nu face ceva? De ce accepta si se lasa inselat de tertipurile meschine ale inimii? De ce se comporta creierul de parca ar avea el insusi un suflet care il face sensibil?
A alege ce gandeste creierul ca e potrivit in defavoarea a ceea ce simte inima ca e bine inseamna a alege sa nu simti. Partea buna e ca nu vei simti durere, partea rea e ca nu vei simti nici nimic altceva.
A alege ce simte inima ca trebuie sa alegi in defavoarea a ceea ce stie creierul ca e zadarnic, si chiar daunator, inseamna a alege sa simti durere, sa te chinui, sa te zbati, sa te distrugi incercand si sperand.
Dar, daca stiu ca creierul asculta de ratiune si de argumente, in cazul inimii e greu de gasit un corespondent. Inima pare sa se guverneze singura, din propriul capriciu infantil de a primi ceea ce doreste, ceea ce nu ii poti oferi.
Daca argumentele rationale pot fi usor diluate in sentimente si anihilate pana la a nu mai asculta deloc de ele, pulsatiile inimii si certitudinile nefondate ale sufletului sunt inflexibile, un solid de neimaginat, un diamant pe care nu il poti sparge.
Toata lumea considera speranta un lucru bun. Exista credinta ca speranta este ceva pozitiv, un indicator care ne ghideaza, o calauza infailibila. Dar de cate ori speranta desarta nu a ucis, macar psihic, oamenii, nu i-a condus catre cele mai negre si obscure ganduri?
Atunci cand coincidenta ne confirma asteptarile, totul e bine si ne consolidam credinta in speranta. Dar de ce, atunci cand ni se infirma asteptarile, efectul nu e acela de a discredita speranta? De ce o luam din nou de la capat, copii inconstienti si naivi, care nu stiu sa invete din greselile dureroase?
De ce sufletul nu joaca niciodata corect in lupta cu creierul si i se permite sa triseze dandu-i-se mai multe arme si chiar imbatabile? De ce creierul nu se revolta si nu face ceva? De ce accepta si se lasa inselat de tertipurile meschine ale inimii? De ce se comporta creierul de parca ar avea el insusi un suflet care il face sensibil?
No comments:
Post a Comment