La Bohème

Adrian Nour - La Bohème (cover, Vocea Romaniei, 2013)

There's no more rabbits in my hat to make things right

Sunrise Avenue - Fairytale Gone Bad
"We need to swallow all our pride
And leave this mess behind."

Tipetele voastre ma zgarie

Cruda, deschisa si expusa... 

Asa alerg printre crengi ascutite, maracini.

Alerg de voi, spre voi.

De nicaieri, spre nicaieri.

Tipetele voastre ma zgarie.

Indiferenta voastra ma ustura.

Inconstanta voastra ma insangereaza.

Inca ii aud ecoul mic

Am tot incercat sa potrivesc conturul rigid al realitatii peste forma viselor mele pana cand s-a frant cu un sunet scurt si surd. Inca ii aud ecoul mic. Se sincronizeaza perfect cu bataile inimii mele.

Nu am fost niciodata atenta la conturul pe care incercam sa il modelez. Nu stiu ce continut ar fi vrut sa cuprinda, ce fel de viata trebuia sa stea intre marginile sale. Fara sa pot sa aflu cum ar fi fost sa se umple singur de sens, am riscat sa il indoi peste o forma evident diferita. Cred ca intotdeauna am incercat sa fortez lucrurile, evenimentele, actiunile si chiar sentimentele oamenilor astfel incat sa corespunda viselor mele. Poate daca le-as fi lasat sa se intample de la sine sau i-as fi lasat pe oameni sa simta inainte sa le asociez eu sentimente, rezultatul ar fi fost mai bun. Dar nu am niciodata suficienta rabdare si mai ales incredere ca viata ar fi facut ceea ce ar fi trebuit sa faca... Desigur ca singura lectie invatata din incercarile mele de a regiza lumea din jur a fost ca nu am suficienta putere sa o fac. Singura concluzie la care am ajuns a fost ca poti sa controlezi destul de ingenios multe lucruri din viata, dar te vei lovi invariabil de neputinta de a influenta sentimentele celorlalti. Ca un copil care loveste in pamant atunci cand nu primeste ce vrea, mi-am plans de multe ori esecul, frustrarea, imposibilitatea de a orice... Poate ca singura cale de a renunta sa mai incerc ceea ce mi s-a confirmat de multe ori ca imi este imposibil de obtinut ar fi sa inteleg, sa aflu care e trucul din spatele numarului de iluzie sau magie al celorlalti, care e secretul sau siretlicul prin care ei reusesc sa pacaleasca marginile fixe ale realitatii astfel incat sa incapa peste forma atat de diferita a viselor lor.  

Foita subtire de tinichea s-a ruginit

Spui ca o picatura de ploaie nu conteaza, dar, pana la urma, foita subtire de tinichea s-a ruginit din cauza atator picaturi de ploaie care nu au contat… Acum ploua inauntru. Cel mai rau este ca nici asta nu conteaza. Nimic nu mai conteaza…  

Poti sa ai dreptate si sfarsitul tot va veni

Mereu va fi greu sa accepti sfarsitul, capatul drumului. Faptul ca niciodata, niciodata, niciodata nu se va mai intampla ceva, orice ar fi. Faptul ca nu se mai poate face nimic. Faptul ca trebuie sa accepti, sa treci peste frustrare, sa recunosti ca sunt lucruri, multe lucruri pe care nu poti sa le controlezi. Sa traiesti in continuare cu resemnarea ca nu va fi asa cum ar fi trebuit sa fie, ca nu va fi asa cum ai fi vrut tu sa fie.

Murim. Si noi si ceilalti si tot ce e intre noi. Murim din cauza noastra si a celorlalti si a ceea ce e intre noi. In fata mortii sau a sfarsitului in general, nu e suficient sa vrei, nu e indeajuns sa crezi, nu e suficient sa dai tot, dar absolut tot din tine. Nimic nu ajunge pentru a opri sfarsitul. Poti sa te tavalesti pe pamant si sa lovesti cu pumnii pana te invinetesti si simti durerea pana in oase; poti sa plangi pana cand ochii iti vor fi doar niste fante inguste acoperite de doua ploape grele, ce aproape plesnesc; poti sa ai argumente, poti sa ai sentimente, poti sa ai motive, poti sa ai dreptate si sfarsitul tot va veni.  

Iar faptul ca sfarsitul va veni nu e in sine o problema. Cu asta putem trai. O problema e atunci cand sfarsitul a venit. Ce te faci atunci cand te trezesti dimineata dupa sfarsit? 

And I find it kind of funny, I find it kind of sad...

Gary Jules - Mad World
"...The dreams in which I'm dying are the best I've ever had."

I've got so much to give and little to show

Timothy Bloom - Possibilities
"I had a conversation with myself
Going back and forth, picking the pieces apart
Lining them one by one
Has made me realize that what's inside me is breaking me down"

Recenzie "Despre farmecul lucrurilor plictisitoare" - Alain de Botton

Titlu original: On Seeing and Noticing

Autor: Alain de Botton 

Anul primei publicari: 2005

Limba din original: engleza

In seria de eseuri ce alcatuiesc volumul “Despre farmecul lucrurilor plictisitoare”, Alain de Botton ne aminteste despre lucrurile la care nu avem timpul sa ne gandim, lucruri mici, dar importante, care stau de fapt inlauntrul nostru fara a avea ragazul sa isi faca drum pana la suprafata. Titlul original, “On Seeing and Noticing”, este mult mai potrivit si mai cuprinzator decat echivalentul sau din limba romana. Cartea trateaza in 9 capitole scurte subiecte din viata cotidiana a oricarei persoane, aspecte pe care le omitem din lipsa de timp sau pentru ca viata aglomerata nu ne permite contextul pentru a le mai vedea. Lumina pare sa nu mai cada peste lucrurile simple, aparent banale, dar esentiale.   

I feel it's falling down

Selah Sue - This World
"So won't you just give it up,  cause you don't understand"

Greutatea de fulg a perfectiunii

Poate ca pretul perfectiunii nu merita platit. Daca vrei sa ai ceva perfect, vei ajunge sa nu mai primesti nimic pentru ca un perfectionist nu accepta jumatatile de masura. Daca vrei sa faci ceva perfect, vei ajunge sa nu faci nimic pentru ca un perfectionist nu poate da ca rezultat al muncii sale o lucrare mediocra. Pentru toti ceilalti, e invizibil gandul tau de a face lucrurile perfect; ei vad doar rezultatul, adica nimic. Toata preocuparea si principiul moral pe care le-ai depus nu transpar, ele vor ramane numai in tine, ca o povara menita sa contrabalanseze greutatea de fulg a perfectiunii care ar fi trebuit sa reiasa din el.

Nu stiu daca gandul sau dorinta de a atinge intr-un fel sau altul perfectiunea isi merita pretul; daca e convenabil sa te alegi cu un gol imens tocmai pentru ca ai cerut totul. Poate e mai bine sa nu poti gandi sau cere nimic mai mult decat nivelul mediocru si sa obtii tot atat. Vei fi multumit, satisfacut, balanta iti va fi echilibrata. In schimb, mi se pare ca, cu cat incarci mai mult talerul asteptarilor cu dorinte perfectioniste, cu atat se va ridica mai sus talerul rezultatelor efective. Greutatea a ceea ce vei obtine va fi mai mica cu cat incarci mai mult partea care tine eforturile, sperantele de perfectiune, dorinta.

Sunt perfectionista si tocmai din aceasta cauza trebuie sa ma multumesc mereu cu nimic...  

For this is the end...

Adele - Skyfall
"Let the sky fall When it crumbles, We will stand tall, Face it all together."

Ce nevoie am avut sa le imaginam pe amandoua?

Uneori, mintea mi-o ia inaintea sentimentelor, desi lumea se plange ca se intampla invers. Uneori, analiza si aprofundarea, cantarirea, trecerea prin filtrul atator masuri de judecata te tine pe loc, dar te tine si in viata. E un fel de ruleta a destinului... si, de fiecare data cand mizez pe minte, pierd, dupa cum, de fiecare data cad mizez pe sentimente, pierd. Nu stiu daca exista vreo forma de sincronizare astfel incat sa alegi bine, sa te lasi condus de ceea ce trebuie. Nu stiu daca cineva a putut vreodata sa gaseasca mijlocul drumului dintre cele doua, daca poti sa simti cu masura, in mod controlat sau sa gandesti fara sa renunti cu totul la emotii.

Si cand te gandesti ca emotiile sau sentimentele nici nu exista cu adevarat, ca nu pot fi atinse, vazute, auzite, gustate sau mirosite... Cand te gandesti ca organul cu care receptam aceste impulsuri invizibile e el insusi invizibil, poate inventat... Cand te gandesti cate consecinte reale au avut aceste simturi imaginate, cate actiuni au condus spre realizare, cati oameni au influentat macar o data...

Daca ar fi existat in noi, in mod obiectiv, organul care sa depisteze aceste impulsuri, as fi inteles iminenta inventare a inpulsurilor insele. Ar fi fost o inventie cauzata de necesitatea de a pune la lucru acest organ care nu ar fi folosit altfel la nimic.

Daca am fi avut acces la toate aceste emotii, sentimente si trairi fara sa le putem simti, masura ca intensitate si analiza, as fi inteles nevoia de a inventa un organ potrivit care sa le perceapa.

Dar, din moment ce nici emotiile, nici organul nu au existat astfel, ce nevoie am avut sa le imaginam pe amandoua, sa le facem guvernatoarele vietii noastre, adversare redutabile pentru tot ce e “rational”, “potrivit” si “conform” in viata?...

E ciudat cum nu putem produce impulsurile pe care le percepem cu un organ folosind acelasi organ. Nu pot sa creez imagini pentru tine folosindu-mi ochii sau sa te fac sa auzi ceva folosindu-mi urechile... Dar cu organul imaginar, inventat spre binele si raul nostru in acelasi timp, pot sa simt emotii si sa le transmit; pot sa produc in schimb ceea ce receptez de la tine, pot sa creez o legatura pe care altfel nu o putem atinge; pot sa primesc si sa dau cu acelasi organ pana cand nu mai stiu care e emotia ta si care a mea, pana cand totul devine un singur sentiment, fara capete sau directii de transmitere.

Si atunci intreaga “lupta” dintre minte si sentimente devine ea insasi imaginata... pentru ca mintea, gandind rational, a trebuit sa imagineze sentimentele si organul lor asociat pentru a supravietui. Mintea e de vina ca a creat ceva de care s-a lasat apoi subjugata.

Mintea mi-o ia deci inaintea sentimentelor pentru ca ma gandesc la toate emotiile, sentimentele si trairile, pozitive sau negative, pentru ca le analizez si ma mint ca pot sa le despic in zeci de firicele pana cand voi ajunge la samburele adevarului adanc ascuns intre ele. Dar, daca mintea a decis, gandind rational, ca este nevoie de sentimente si, ca atare, le-a inventat, trebuie sa fie suficient de desteapta sa se si descurce cu ele, sa le faca fata.   

If I lay here, if I just lay here...

Snow Patrol - Chasing Cars
"I need your grace To remind me To find my own."

Mai multa speranta decat poate inghiti realitatea

Azi am vazut o vrabiuta strivita, aproape decapitata, careia ii batea inca inima. Smasmele micului muschi erau vizibile, iar la fiecare bataie, capul incerca parca sa se ridice, ciocul se deschidea larg intr-o chemare fara glas. M-am uitat la ea tot timpul cat a tinut culoarea rosie a semaforului. Stiam ca nu se mai putea face nimic pentru a fi salvata. Aripile si picioarele erau atat de distruse incat nici nu le distingeam sub penajul insangerat. Parea sa fie totusi un pui de vrabiuta, care nu a ajuns inca la dimensiunea maxima (si aceea destul de mica oricum). Celelalte persoane care s-au oprit la semafor nici nu au observat-o. Erau prea prinsi in conversatiile lor. Eu eram singura, ca de obicei, deci atentia nu-mi fusese indreptata catre altceva. Numai eu priveam in lateral, catre miscarile muribunde ale vrabiutei. Nici macar faptul ca ma holbam intr-o directie neobisnuita pentru o persoana care asteapta la semafor nu cred ca le-a atras atentia celorlalti.

As fi vrut sa nu stiu ca oricum va muri, ca se chinuie degeaba sa-si mentina inima batand. As fi vrut sa ii spun cumva ca numai moartea mai e o salvare pentru ea, ca numai astfel va scapa. As fi vrut sa se opreasca, sa nu mai sufere, sa fie crutata odata. Dar s-a facut verde si a trebuit sa plec... desi as fi putut sa raman... fara niciun folos insa. Sper doar ca a murit curand, ca nu a mai suferit mult dupa aceea. Era atat de mica incat ma tem ca singura amintire pe care o va pastra din viata asta (daca vrabiutele au amintiri) e suferinta de dinaintea mortii. Cel mai mult as fi vrut insa sa nu o mai vad incercand, straduindu-se. As fi vrut sa nu creada ca va trai cand de fapt nu exista nicio sansa pentru asta... De ce ni s-a dat mai multa speranta decat poate inghiti realitatea?