Recenzie "Manazuru" - Hiromi Kawakami

Titlu original: Manazuru

Autor: Hiromi Kawakami

Anul primei publicari: 2006

Limba din original: japoneza

Romanul “Manazuru”, al autoarei contemporane japoneze Hiromi Kawakami, impleteste realitatea si imaginarul, prezentul si trecutul, intr-o atmosfera incetosata, ca de vis. Kei, o femeie de aproximativ 40 de ani, locuieste cu mama si fiica sa adolescenta, Momo. Sotul ei, Rei, a disparut in mod misterios in urma cu 12 ani, cand Momo avea in jur de 3 ani. Bantuita de incertitudinea privind motivele plecarii sotului ei, Kei cauta raspunsuri in locuri neverosimile, cum ar fi orasul de la malul marii Manazuru. 

Cu o proza pe care as putea sa o numesc eterica, Hiromi Kawakami poarta personajul Kei din lumea realitatii obisnuite intr-o lume a fantasmelor, situata la limita dintre real si imaginatie, nebunie, fantastic sau realism magic. In viata de zi cu zi, Kei este scriitoare si este angajata intr-o relatie de lunga durata cu un barbat casatorit, Seiji. Cum nu s-a impacat niciodata cu disparitia sotului ei, Kei nu poate insa avea o viata linistita. Se refugiaza in ea insasi, incearca sa caute motive, dovezi care sa o invinuiasca sau sa o dezvinovateasca de plecarea lui Rei. “Ancheta” ei se desfasoara cu precadere in plan mental si o consuma pe dinauntru. Fiecare mic indiciu gasit, cum ar fi “ora 21:00” trecuta in agenda lui Rei, trezesc in Kei un sir nesfarsit de scenarii posibile. 

In vizitele repetate pe care le face la Manazuru, Kei este insotita de o prezenta fantomatica, o femeie din “lumea de dincolo” despre care Kei crede ca ar putea sa o duca la Rei. Deoarece Kei devine din ce in ce mai mult un narator in care nu poti avea incredere ca cititor, nu stim daca scenele surprinse cu sotul ei si o alta femeie se intampla in realitate sau in imaginatia lui Kei sau daca taifunul si incendiul la care este martora in Manazuru au avut loc cu adevarat sau nu.

Cartea este o pendulare continua intre prezentul lui Kei (momentele petrecute cu mama ei si cu Momo, intalnirile cu Seiji etc.) si trecutul pe care nu il poate lasa in urma (viata alaturi de Rei, experienta de a deveni mama etc.). Amintirile imbinate cu trairile curente conduc la imagini literare frumos construite si la transpunerea cu succes a ceea ce se intampla in mintea si sufletul personajului principal. Starile interioare sunt astfel bine redate, iar cititorul poate relationa cu usurinta la situatie. Singurele neajunsuri pe care le-am sesizat la scriitura fac parte din categoria “lost in translation”. Cu siguranta, limba romana, destul de diferita de cea japoneza, functioneaza pe alte resorturi si, din acest motiv, este posibil sa se fi pierdut in traducere din intensitatea scenelor desenate de limbajul japonez. Folosirea excesiva a verbelor la perfectul simplu consider ca a taiat din efectul sideral al imaginilor, a rupt de multe ori fluenta prozei si a devenit, pe alocuri, chiar deranjanta.

Introspectiile lui Kei vorbesc despre multe teme importante, cum ar fi relatiile dintre membrii unui cuplu, relatia mama-fiica, relatia cu tine insuti, raportarea la cel care erai in trecut etc. Impacarea cu o situatie asupra careia, pana la urma, Kei nu are control, este un proces dureros, aproape exorcizant si o poarta intr-o calatorie in ea insasi, unde se ascund adevaruri incomode, dar si puterea de a le accepta.  

In ansamblu, cu toate ca “Manazuru” a fost o lectura speciala, diferita de lecturile mele de pana acum, ma bucur totusi ca am citit “Cele zece iubiri ale lui Nishino” (de aceeasi autoare) inaintea romanului “Manazuru” pentru ca, daca as fi citit cartea “Manazuru” prima, probabil ca nu as mai fi ajuns sa o citesc pe cealalta.