29/10/2013

I feel it's falling down

Selah Sue - This World

"So won't you just give it up, 
cause you don't understand"

28/10/2013

Greutatea de fulg a perfectiunii


Poate ca pretul perfectiunii nu merita platit. Daca vrei sa ai ceva perfect, vei ajunge sa nu mai primesti nimic pentru ca un perfectionist nu accepta jumatatile de masura. Daca vrei sa faci ceva perfect, vei ajunge sa nu faci nimic pentru ca un perfectionist nu poate da ca rezultat al muncii sale o lucrare mediocra. Pentru toti ceilalti, e invizibil gandul tau de a face lucrurile perfect; ei vad doar rezultatul, adica nimic. Toata preocuparea si principiul moral pe care le-ai depus nu transpar, ele vor ramane numai in tine, ca o povara menita sa contrabalanseze greutatea de fulg a perfectiunii care ar fi trebuit sa reiasa din el.

Nu stiu daca gandul sau dorinta de a atinge intr-un fel sau altul perfectiunea isi merita pretul; daca e convenabil sa te alegi cu un gol imens tocmai pentru ca ai cerut totul. Poate e mai bine sa nu poti gandi sau cere nimic mai mult decat nivelul mediocru si sa obtii tot atat. Vei fi multumit, satisfacut, balanta iti va fi echilibrata. In schimb, mi se pare ca, cu cat incarci mai mult talerul asteptarilor cu dorinte perfectioniste, cu atat se va ridica mai sus talerul rezultatelor efective. Greutatea a ceea ce vei obtine va fi mai mica cu cat incarci mai mult partea care tine eforturile, sperantele de perfectiune, dorinta.

Sunt perfectionista si tocmai din aceasta cauza trebuie sa ma multumesc mereu cu nimic...  

22/10/2013

For this is the end...

Adele - Skyfall

"Let the sky fall
When it crumbles,
We will stand tall,
Face it all together."

21/10/2013

Ce nevoie am avut sa le imaginam pe amandoua?



Uneori, mintea mi-o ia inaintea sentimentelor, desi lumea se plange ca se intampla invers. Uneori, analiza si aprofundarea, cantarirea, trecerea prin filtrul atator masuri de judecata te tine pe loc, dar te tine si in viata. E un fel de ruleta a destinului... si, de fiecare data cand mizez pe minte, pierd, dupa cum, de fiecare data cad mizez pe sentimente, pierd. Nu stiu daca exista vreo forma de sincronizare astfel incat sa alegi bine, sa te lasi condus de ceea ce trebuie. Nu stiu daca cineva a putut vreodata sa gaseasca mijlocul drumului dintre cele doua, daca poti sa simti cu masura, in mod controlat sau sa gandesti fara sa renunti cu totul la emotii.

Si cand te gandesti ca emotiile sau sentimentele nici nu exista cu adevarat, ca nu pot fi atinse, vazute, auzite, gustate sau mirosite... Cand te gandesti ca organul cu care receptam aceste impulsuri invizibile e el insusi invizibil, poate inventat... Cand te gandesti cate consecinte reale au avut aceste simturi imaginate, cate actiuni au condus spre realizare, cati oameni au influentat macar o data...

Daca ar fi existat in noi, in mod obiectiv, organul care sa depisteze aceste impulsuri, as fi inteles iminenta inventare a inpulsurilor insele. Ar fi fost o inventie cauzata de necesitatea de a pune la lucru acest organ care nu ar fi folosit altfel la nimic.

Daca am fi avut acces la toate aceste emotii, sentimente si trairi fara sa le putem simti, masura ca intensitate si analiza, as fi inteles nevoia de a inventa un organ potrivit care sa le perceapa.

Dar, din moment ce nici emotiile, nici organul nu au existat astfel, ce nevoie am avut sa le imaginam pe amandoua, sa le facem guvernatoarele vietii noastre, adversare redutabile pentru tot ce e “rational”, “potrivit” si “conform” in viata?...

E ciudat cum nu putem produce impulsurile pe care le percepem cu un organ folosind acelasi organ. Nu pot sa creez imagini pentru tine folosindu-mi ochii sau sa te fac sa auzi ceva folosindu-mi urechile... Dar cu organul imaginar, inventat spre binele si raul nostru in acelasi timp, pot sa simt emotii si sa le transmit; pot sa produc in schimb ceea ce receptez de la tine, pot sa creez o legatura pe care altfel nu o putem atinge; pot sa primesc si sa dau cu acelasi organ pana cand nu mai stiu care e emotia ta si care a mea, pana cand totul devine un singur sentiment, fara capete sau directii de transmitere.

Si atunci intreaga “lupta” dintre minte si sentimente devine ea insasi imaginata... pentru ca mintea, gandind rational, a trebuit sa imagineze sentimentele si organul lor asociat pentru a supravietui. Mintea e de vina ca a creat ceva de care s-a lasat apoi subjugata.

Mintea mi-o ia deci inaintea sentimentelor pentru ca ma gandesc la toate emotiile, sentimentele si trairile, pozitive sau negative, pentru ca le analizez si ma mint ca pot sa le despic in zeci de firicele pana cand voi ajunge la samburele adevarului adanc ascuns intre ele. Dar, daca mintea a decis, gandind rational, ca este nevoie de sentimente si, ca atare, le-a inventat, trebuie sa fie suficient de desteapta sa se si descurce cu ele, sa le faca fata.   

13/10/2013

Mai multa speranta decat poate inghiti realitatea


Azi am vazut o vrabiuta strivita, aproape decapitata, careia ii batea inca inima. Smasmele micului muschi erau vizibile, iar la fiecare bataie, capul incerca parca sa se ridice, ciocul se deschidea larg intr-o chemare fara glas. M-am uitat la ea tot timpul cat a tinut culoarea rosie a semaforului. Stiam ca nu se mai putea face nimic pentru a fi salvata. Aripile si picioarele erau atat de distruse incat nici nu le distingeam sub penajul insangerat. Parea sa fie totusi un pui de vrabiuta, care nu a ajuns inca la dimensiunea maxima (si aceea destul de mica oricum). Celelalte persoane care s-au oprit la semafor nici nu au observat-o. Erau prea prinsi in conversatiile lor. Eu eram singura, ca de obicei, deci atentia nu-mi fusese indreptata catre altceva. Numai eu priveam in lateral, catre miscarile muribunde ale vrabiutei. Nici macar faptul ca ma holbam intr-o directie neobisnuita pentru o persoana care asteapta la semafor nu cred ca le-a atras atentia celorlalti.

As fi vrut sa nu stiu ca oricum va muri, ca se chinuie degeaba sa-si mentina inima batand. As fi vrut sa ii spun cumva ca numai moartea mai e o salvare pentru ea, ca numai astfel va scapa. As fi vrut sa se opreasca, sa nu mai sufere, sa fie crutata odata. Dar s-a facut verde si a trebuit sa plec... desi as fi putut sa raman... fara niciun folos insa. Sper doar ca a murit curand, ca nu a mai suferit mult dupa aceea. Era atat de mica incat ma tem ca singura amintire pe care o va pastra din viata asta (daca vrabiutele au amintiri) e suferinta de dinaintea mortii. Cel mai mult as fi vrut insa sa nu o mai vad incercand, straduindu-se. As fi vrut sa nu creada ca va trai cand de fapt nu exista nicio sansa pentru asta... De ce ni s-a dat mai multa speranta decat poate inghiti realitatea? 

05/10/2013

Intalnire cu Cecelia Ahern

Zilele trecute, a venit in Romania scriitoarea irlandeza Cecelia Ahern, cu ocazia lansarii celui mai recent roman al sau, “O suta de nume” (“One Hundred Names”), la editura Allfa (Grupul Editorial ALL), colectia Strada Fictiunii. Am facut si eu parte din mica multime care s-a adunat la Libraria Humanitas Kretzulescu din Bucuresti pentru a o cunoaste, pentru a-i adresa cateva intrebari si pentru a-si personaliza cartea cu un autograf al autoarei.

Trebuie sa mentionez de la inceput ca nu am citit niciuna din cartile Ceceliei Ahern pana la momentul intalnirii cu scriitoarea, dar am auzit foarte multe despre ea si i-am tot vazut titlurile pe rafturile cu bestsellers ale librariilor. Am vrut sa o cunosc tocmai pentru a ma convinge daca merita sau nu sa ii lecturez scrierile. Si m-am convins. 

04/10/2013

La fel ca intotdeauna, la fel ca niciodata...


Uneori, ma izbeste realitatea existentei noastre constranse, lipsa posibilitatii de a alege pentru noi insine, de a fi liberi. Ma loveste imaginea noastra, a tuturor, urmand niste reguli, consecinte ale felului in care a evoluat societatea, lumea. Cum e posibil sa ne numim liberi si, in acelasi timp, sa nu putem alege cum ne vom petrece ziua sau noaptea? Cum e posibil sa ne numim liberi cand injuram de fiecare data cand suna alarma de dimineata, cand facem zilnic ceea ce trebuie si nu ceea ce vrem cu adevarat? Cum ne putem irosi zilele pentru simplul motiv de a avea un loc unde sa ne prabusim de oboseala seara si de unde sa ne trezim din nou dis de dimineata a doua zi? Unde suntem noi in toata treaba asta?

As vrea sa ploua si sa stau pe pervazul ferestrei, sa numar stropii, sa tresar odata cu frunzele lovite de ei, sa respir aerul umed, sa simt vantul, sa nu-mi pese, sa fiu acum si nu in secunda urmatoare, sa nu planuiesc, sa nu ma preocup, sa am intr-adevar o optiune, sa nu decida lumea si conventiile ei pentru mine. As vrea sa pot sa ma sustrag regulilor tampite, banale, considerate ca fiind singura optiune, fara sa fiu luata drept nebuna. Daca toti am decide ca, de maine, nu mai trebuie sa fim ceea ce se presupune ca trebuie sa fim, poate ca am fi cu totii mai fericiti, ne-am simti mai liberi, mai putin frustrati si poate ca am face lucrurile mai bine... pentru ca le-am face din inima, nu din obligatie, pentru ca le-am face in urma unei alegeri personale, nu ca rezultat al unei constrangeri.

Ceva e putred in lume si e clar ca nu se mai poate face nimic pentru asta... Nu mai exista iesire sau cale de intoarcere... Viata de astazi e rezultatul a mii de ani de reguli, clasificari si supuneri, de compromisuri acceptate si nedreptati inghitite. Nu am glas, dar strig in soapta cat pot de tare... macar in capul meu reusesc uneori sa acopar vacarmul care ma inconjoara.  

03/10/2013

Un val de tristete atat de mare...



Uneori e timpul sa te lasi purtat de un val de tristete atat de mare incat iti inunda capul, sa te indrepti apoi spre mal si sa te intinzi pe nisipul moale al resemnarii, privind in sus la cerul instelat de visele in care ai crezut. Intinzi mana spre ele, ai senzatia ca le suprinzi in palma, dar sunt de fapt atat de departe incat nici cea mai nepamanteasca dorinta nu te va purta la ele. Le numeri incet, una cate una, le organizezi in constelatii si iti indrepti apoi privirea spre stanga sau spre dreapta, unde vor straluci intotdeauna alte stele spre care sa-ti inalti mainile. Desi par o infinitate, ar fi mai eficient sa numeri firele de nisip pe care stai intins in loc sa aduni rar astri de neatins.

Ma tem ca nu voi putea renunta niciodata la obiceiul prost de a sta intinsa pe resemnare numarand totusi stelele de pe cerul negru al sperantei. Valurile de durere si tristete care ajung uneori pana la mine la mal se retrag de fiecare data, lasand mereu nisipul ud, atat de ud incat imi amorteste plamanii. 

02/10/2013

Recenzie "Matrioska" - Tudor Dan; Cristina Miclea

Titlu original: Matrioska
Autori: Tudor Dan si Cristina Miclea
Anul primei publicari: 2013
Limba din original: romana

Fara intrerupere, cartea “Matrioska” poate fi citita intr-o singura ora. Dupa primele cateva pagini, ai senzatia ca citesti o compunere pentru vreun curs de limba si literatura romana sau ca ai dat peste o lucrare de-a ta de control din anii de gimnaziu in timp ce iti faceai ordine printre hartiile din sertarul vechiului birou. Cartea isi dezvaluie insa valoarea pana la final si, asemenea titlului foarte bine ales – Matrioska, scurta scriitura ajunge sa se contina pe sine, sa se inchida intr-un cerc perfect care prinde in arcul sau complet nu numai intamplarile disparate prezentate pana atunci, ci insasi realitatea si identitatea celor doi autori. 

01/10/2013

Vreau un nou inceput

Aliona Moon - O mie


"Intre soare si ploi se nasc mii de culori
Dar noi vedem doar nori.
Amintiri despre noi insirat-am pe foi
Apoi le-am distrus amandoi."