03/12/2013

02/12/2013

Tipetele voastre ma zgarie



Cruda, deschisa si expusa... 
Asa alerg printre crengi ascutite, maracini.
Alerg de voi, spre voi.
De nicaieri, spre nicaieri.
Tipetele voastre ma zgarie.
Indiferenta voastra ma ustura.
Inconstanta voastra ma insangereaza.

26/11/2013

Inca ii aud ecoul mic


Am tot incercat sa potrivesc conturul rigid al realitatii peste forma viselor mele pana cand s-a frant cu un sunet scurt si surd. Inca ii aud ecoul mic. Se sincronizeaza perfect cu bataile inimii mele.

Nu am fost niciodata atenta la conturul pe care incercam sa il modelez. Nu stiu ce continut ar fi vrut sa cuprinda, ce fel de viata trebuia sa stea intre marginile sale. Fara sa pot sa aflu cum ar fi fost sa se umple singur de sens, am riscat sa il indoi peste o forma evident diferita. Cred ca intotdeauna am incercat sa fortez lucrurile, evenimentele, actiunile si chiar sentimentele oamenilor astfel incat sa corespunda viselor mele. Poate daca le-as fi lasat sa se intample de la sine sau i-as fi lasat pe oameni sa simta inainte sa le asociez eu sentimente, rezultatul ar fi fost mai bun. Dar nu am niciodata suficienta rabdare si mai ales incredere ca viata ar fi facut ceea ce ar fi trebuit sa faca... Desigur ca singura lectie invatata din incercarile mele de a regiza lumea din jur a fost ca nu am suficienta putere sa o fac. Singura concluzie la care am ajuns a fost ca poti sa controlezi destul de ingenios multe lucruri din viata, dar te vei lovi invariabil de neputinta de a influenta sentimentele celorlalti. Ca un copil care loveste in pamant atunci cand nu primeste ce vrea, mi-am plans de multe ori esecul, frustrarea, imposibilitatea de a orice... Poate ca singura cale de a renunta sa mai incerc ceea ce mi s-a confirmat de multe ori ca imi este imposibil de obtinut ar fi sa inteleg, sa aflu care e trucul din spatele numarului de iluzie sau magie al celorlalti, care e secretul sau siretlicul prin care ei reusesc sa pacaleasca marginile fixe ale realitatii astfel incat sa incapa peste forma atat de diferita a viselor lor.  

22/11/2013

Foita subtire de tinichea s-a ruginit


Spui ca o picatura de ploaie nu conteaza, dar, pana la urma, foita subtire de tinichea s-a ruginit din cauza atator picaturi de ploaie care nu au contat… Acum ploua inauntru. Cel mai rau este ca nici asta nu conteaza. Nimic nu mai conteaza…  

18/11/2013

Poti sa ai dreptate si sfarsitul tot va veni



Mereu va fi greu sa accepti sfarsitul, capatul drumului. Faptul ca niciodata, niciodata, niciodata nu se va mai intampla ceva, orice ar fi. Faptul ca nu se mai poate face nimic. Faptul ca trebuie sa accepti, sa treci peste frustrare, sa recunosti ca sunt lucruri, multe lucruri pe care nu poti sa le controlezi. Sa traiesti in continuare cu resemnarea ca nu va fi asa cum ar fi trebuit sa fie, ca nu va fi asa cum ai fi vrut tu sa fie.

Murim. Si noi si ceilalti si tot ce e intre noi. Murim din cauza noastra si a celorlalti si a ceea ce e intre noi. In fata mortii sau a sfarsitului in general, nu e suficient sa vrei, nu e indeajuns sa crezi, nu e suficient sa dai tot, dar absolut tot din tine. Nimic nu ajunge pentru a opri sfarsitul. Poti sa te tavalesti pe pamant si sa lovesti cu pumnii pana te invinetesti si simti durerea pana in oase; poti sa plangi pana cand ochii iti vor fi doar niste fante inguste acoperite de doua ploape grele, ce aproape plesnesc; poti sa ai argumente, poti sa ai sentimente, poti sa ai motive, poti sa ai dreptate si sfarsitul tot va veni.  

Iar faptul ca sfarsitul va veni nu e in sine o problema. Cu asta putem trai. O problema e atunci cand sfarsitul a venit. Ce te faci atunci cand te trezesti dimineata dupa sfarsit? 

12/11/2013

05/11/2013

I've got so much to give and little to show

Timothy Bloom - Possibilities

"I had a conversation with myself
Going back and forth, picking the pieces apart
Lining them one by one
Has made me realize that what's inside me is breaking me down"


04/11/2013

Recenzie "Despre farmecul lucrurilor plictisitoare" - Alain de Botton

Titlu original: On Seeing and Noticing
Autor: Alain de Botton 
Anul primei publicari: 2005
Limba din original: engleza


In seria de eseuri ce alcatuiesc volumul Despre farmecul lucrurilor plictisitoare”, Alain de Botton ne aminteste despre lucrurile la care nu avem timpul sa ne gandim, lucruri mici, dar importante, care stau de fapt inlauntrul nostru fara a avea ragazul sa isi faca drum pana la suprafata. Titlul original, “On Seeing and Noticing”, este mult mai potrivit si mai cuprinzator decat echivalentul sau din limba romana. Cartea trateaza in 9 capitole scurte subiecte din viata cotidiana a oricarei persoane, aspecte pe care le omitem din lipsa de timp sau pentru ca viata aglomerata nu ne permite contextul pentru a le mai vedea. Lumina pare sa nu mai cada peste lucrurile simple, aparent banale, dar esentiale.   

29/10/2013

I feel it's falling down

Selah Sue - This World

"So won't you just give it up, 
cause you don't understand"

28/10/2013

Greutatea de fulg a perfectiunii


Poate ca pretul perfectiunii nu merita platit. Daca vrei sa ai ceva perfect, vei ajunge sa nu mai primesti nimic pentru ca un perfectionist nu accepta jumatatile de masura. Daca vrei sa faci ceva perfect, vei ajunge sa nu faci nimic pentru ca un perfectionist nu poate da ca rezultat al muncii sale o lucrare mediocra. Pentru toti ceilalti, e invizibil gandul tau de a face lucrurile perfect; ei vad doar rezultatul, adica nimic. Toata preocuparea si principiul moral pe care le-ai depus nu transpar, ele vor ramane numai in tine, ca o povara menita sa contrabalanseze greutatea de fulg a perfectiunii care ar fi trebuit sa reiasa din el.

Nu stiu daca gandul sau dorinta de a atinge intr-un fel sau altul perfectiunea isi merita pretul; daca e convenabil sa te alegi cu un gol imens tocmai pentru ca ai cerut totul. Poate e mai bine sa nu poti gandi sau cere nimic mai mult decat nivelul mediocru si sa obtii tot atat. Vei fi multumit, satisfacut, balanta iti va fi echilibrata. In schimb, mi se pare ca, cu cat incarci mai mult talerul asteptarilor cu dorinte perfectioniste, cu atat se va ridica mai sus talerul rezultatelor efective. Greutatea a ceea ce vei obtine va fi mai mica cu cat incarci mai mult partea care tine eforturile, sperantele de perfectiune, dorinta.

Sunt perfectionista si tocmai din aceasta cauza trebuie sa ma multumesc mereu cu nimic...  

22/10/2013

For this is the end...

Adele - Skyfall

"Let the sky fall
When it crumbles,
We will stand tall,
Face it all together."

21/10/2013

Ce nevoie am avut sa le imaginam pe amandoua?



Uneori, mintea mi-o ia inaintea sentimentelor, desi lumea se plange ca se intampla invers. Uneori, analiza si aprofundarea, cantarirea, trecerea prin filtrul atator masuri de judecata te tine pe loc, dar te tine si in viata. E un fel de ruleta a destinului... si, de fiecare data cand mizez pe minte, pierd, dupa cum, de fiecare data cad mizez pe sentimente, pierd. Nu stiu daca exista vreo forma de sincronizare astfel incat sa alegi bine, sa te lasi condus de ceea ce trebuie. Nu stiu daca cineva a putut vreodata sa gaseasca mijlocul drumului dintre cele doua, daca poti sa simti cu masura, in mod controlat sau sa gandesti fara sa renunti cu totul la emotii.

Si cand te gandesti ca emotiile sau sentimentele nici nu exista cu adevarat, ca nu pot fi atinse, vazute, auzite, gustate sau mirosite... Cand te gandesti ca organul cu care receptam aceste impulsuri invizibile e el insusi invizibil, poate inventat... Cand te gandesti cate consecinte reale au avut aceste simturi imaginate, cate actiuni au condus spre realizare, cati oameni au influentat macar o data...

Daca ar fi existat in noi, in mod obiectiv, organul care sa depisteze aceste impulsuri, as fi inteles iminenta inventare a inpulsurilor insele. Ar fi fost o inventie cauzata de necesitatea de a pune la lucru acest organ care nu ar fi folosit altfel la nimic.

Daca am fi avut acces la toate aceste emotii, sentimente si trairi fara sa le putem simti, masura ca intensitate si analiza, as fi inteles nevoia de a inventa un organ potrivit care sa le perceapa.

Dar, din moment ce nici emotiile, nici organul nu au existat astfel, ce nevoie am avut sa le imaginam pe amandoua, sa le facem guvernatoarele vietii noastre, adversare redutabile pentru tot ce e “rational”, “potrivit” si “conform” in viata?...

E ciudat cum nu putem produce impulsurile pe care le percepem cu un organ folosind acelasi organ. Nu pot sa creez imagini pentru tine folosindu-mi ochii sau sa te fac sa auzi ceva folosindu-mi urechile... Dar cu organul imaginar, inventat spre binele si raul nostru in acelasi timp, pot sa simt emotii si sa le transmit; pot sa produc in schimb ceea ce receptez de la tine, pot sa creez o legatura pe care altfel nu o putem atinge; pot sa primesc si sa dau cu acelasi organ pana cand nu mai stiu care e emotia ta si care a mea, pana cand totul devine un singur sentiment, fara capete sau directii de transmitere.

Si atunci intreaga “lupta” dintre minte si sentimente devine ea insasi imaginata... pentru ca mintea, gandind rational, a trebuit sa imagineze sentimentele si organul lor asociat pentru a supravietui. Mintea e de vina ca a creat ceva de care s-a lasat apoi subjugata.

Mintea mi-o ia deci inaintea sentimentelor pentru ca ma gandesc la toate emotiile, sentimentele si trairile, pozitive sau negative, pentru ca le analizez si ma mint ca pot sa le despic in zeci de firicele pana cand voi ajunge la samburele adevarului adanc ascuns intre ele. Dar, daca mintea a decis, gandind rational, ca este nevoie de sentimente si, ca atare, le-a inventat, trebuie sa fie suficient de desteapta sa se si descurce cu ele, sa le faca fata.   

13/10/2013

Mai multa speranta decat poate inghiti realitatea


Azi am vazut o vrabiuta strivita, aproape decapitata, careia ii batea inca inima. Smasmele micului muschi erau vizibile, iar la fiecare bataie, capul incerca parca sa se ridice, ciocul se deschidea larg intr-o chemare fara glas. M-am uitat la ea tot timpul cat a tinut culoarea rosie a semaforului. Stiam ca nu se mai putea face nimic pentru a fi salvata. Aripile si picioarele erau atat de distruse incat nici nu le distingeam sub penajul insangerat. Parea sa fie totusi un pui de vrabiuta, care nu a ajuns inca la dimensiunea maxima (si aceea destul de mica oricum). Celelalte persoane care s-au oprit la semafor nici nu au observat-o. Erau prea prinsi in conversatiile lor. Eu eram singura, ca de obicei, deci atentia nu-mi fusese indreptata catre altceva. Numai eu priveam in lateral, catre miscarile muribunde ale vrabiutei. Nici macar faptul ca ma holbam intr-o directie neobisnuita pentru o persoana care asteapta la semafor nu cred ca le-a atras atentia celorlalti.

As fi vrut sa nu stiu ca oricum va muri, ca se chinuie degeaba sa-si mentina inima batand. As fi vrut sa ii spun cumva ca numai moartea mai e o salvare pentru ea, ca numai astfel va scapa. As fi vrut sa se opreasca, sa nu mai sufere, sa fie crutata odata. Dar s-a facut verde si a trebuit sa plec... desi as fi putut sa raman... fara niciun folos insa. Sper doar ca a murit curand, ca nu a mai suferit mult dupa aceea. Era atat de mica incat ma tem ca singura amintire pe care o va pastra din viata asta (daca vrabiutele au amintiri) e suferinta de dinaintea mortii. Cel mai mult as fi vrut insa sa nu o mai vad incercand, straduindu-se. As fi vrut sa nu creada ca va trai cand de fapt nu exista nicio sansa pentru asta... De ce ni s-a dat mai multa speranta decat poate inghiti realitatea? 

05/10/2013

Intalnire cu Cecelia Ahern

Zilele trecute, a venit in Romania scriitoarea irlandeza Cecelia Ahern, cu ocazia lansarii celui mai recent roman al sau, “O suta de nume” (“One Hundred Names”), la editura Allfa (Grupul Editorial ALL), colectia Strada Fictiunii. Am facut si eu parte din mica multime care s-a adunat la Libraria Humanitas Kretzulescu din Bucuresti pentru a o cunoaste, pentru a-i adresa cateva intrebari si pentru a-si personaliza cartea cu un autograf al autoarei.

Trebuie sa mentionez de la inceput ca nu am citit niciuna din cartile Ceceliei Ahern pana la momentul intalnirii cu scriitoarea, dar am auzit foarte multe despre ea si i-am tot vazut titlurile pe rafturile cu bestsellers ale librariilor. Am vrut sa o cunosc tocmai pentru a ma convinge daca merita sau nu sa ii lecturez scrierile. Si m-am convins. 

04/10/2013

La fel ca intotdeauna, la fel ca niciodata...


Uneori, ma izbeste realitatea existentei noastre constranse, lipsa posibilitatii de a alege pentru noi insine, de a fi liberi. Ma loveste imaginea noastra, a tuturor, urmand niste reguli, consecinte ale felului in care a evoluat societatea, lumea. Cum e posibil sa ne numim liberi si, in acelasi timp, sa nu putem alege cum ne vom petrece ziua sau noaptea? Cum e posibil sa ne numim liberi cand injuram de fiecare data cand suna alarma de dimineata, cand facem zilnic ceea ce trebuie si nu ceea ce vrem cu adevarat? Cum ne putem irosi zilele pentru simplul motiv de a avea un loc unde sa ne prabusim de oboseala seara si de unde sa ne trezim din nou dis de dimineata a doua zi? Unde suntem noi in toata treaba asta?

As vrea sa ploua si sa stau pe pervazul ferestrei, sa numar stropii, sa tresar odata cu frunzele lovite de ei, sa respir aerul umed, sa simt vantul, sa nu-mi pese, sa fiu acum si nu in secunda urmatoare, sa nu planuiesc, sa nu ma preocup, sa am intr-adevar o optiune, sa nu decida lumea si conventiile ei pentru mine. As vrea sa pot sa ma sustrag regulilor tampite, banale, considerate ca fiind singura optiune, fara sa fiu luata drept nebuna. Daca toti am decide ca, de maine, nu mai trebuie sa fim ceea ce se presupune ca trebuie sa fim, poate ca am fi cu totii mai fericiti, ne-am simti mai liberi, mai putin frustrati si poate ca am face lucrurile mai bine... pentru ca le-am face din inima, nu din obligatie, pentru ca le-am face in urma unei alegeri personale, nu ca rezultat al unei constrangeri.

Ceva e putred in lume si e clar ca nu se mai poate face nimic pentru asta... Nu mai exista iesire sau cale de intoarcere... Viata de astazi e rezultatul a mii de ani de reguli, clasificari si supuneri, de compromisuri acceptate si nedreptati inghitite. Nu am glas, dar strig in soapta cat pot de tare... macar in capul meu reusesc uneori sa acopar vacarmul care ma inconjoara.  

03/10/2013

Un val de tristete atat de mare...



Uneori e timpul sa te lasi purtat de un val de tristete atat de mare incat iti inunda capul, sa te indrepti apoi spre mal si sa te intinzi pe nisipul moale al resemnarii, privind in sus la cerul instelat de visele in care ai crezut. Intinzi mana spre ele, ai senzatia ca le suprinzi in palma, dar sunt de fapt atat de departe incat nici cea mai nepamanteasca dorinta nu te va purta la ele. Le numeri incet, una cate una, le organizezi in constelatii si iti indrepti apoi privirea spre stanga sau spre dreapta, unde vor straluci intotdeauna alte stele spre care sa-ti inalti mainile. Desi par o infinitate, ar fi mai eficient sa numeri firele de nisip pe care stai intins in loc sa aduni rar astri de neatins.

Ma tem ca nu voi putea renunta niciodata la obiceiul prost de a sta intinsa pe resemnare numarand totusi stelele de pe cerul negru al sperantei. Valurile de durere si tristete care ajung uneori pana la mine la mal se retrag de fiecare data, lasand mereu nisipul ud, atat de ud incat imi amorteste plamanii. 

02/10/2013

Recenzie "Matrioska" - Tudor Dan; Cristina Miclea

Titlu original: Matrioska
Autori: Tudor Dan si Cristina Miclea
Anul primei publicari: 2013
Limba din original: romana

Fara intrerupere, cartea “Matrioska” poate fi citita intr-o singura ora. Dupa primele cateva pagini, ai senzatia ca citesti o compunere pentru vreun curs de limba si literatura romana sau ca ai dat peste o lucrare de-a ta de control din anii de gimnaziu in timp ce iti faceai ordine printre hartiile din sertarul vechiului birou. Cartea isi dezvaluie insa valoarea pana la final si, asemenea titlului foarte bine ales – Matrioska, scurta scriitura ajunge sa se contina pe sine, sa se inchida intr-un cerc perfect care prinde in arcul sau complet nu numai intamplarile disparate prezentate pana atunci, ci insasi realitatea si identitatea celor doi autori. 

01/10/2013

Vreau un nou inceput

Aliona Moon - O mie


"Intre soare si ploi se nasc mii de culori
Dar noi vedem doar nori.
Amintiri despre noi insirat-am pe foi
Apoi le-am distrus amandoi."

30/09/2013

Recenzie "Magazinul de sinucideri" - Jean Teulé

Titlu original: Le Magasin des suicides
Autor: Jean Teulé
Anul primei publicari: 2007
Limba din original: franceza

Undeva in viitor, in Cartierul Religiilor Uitate, oamenii sunt apatici, tristi, chinuiti de suferintele vietii. Mergand pe strada, constati ca ploua literalmente cu persoane care se arunca de pe cladiri in timp ce altii se posteaza in fata masinilor ce se deplaseaza cu viteza. In acest context, afacerea familiei Tuvache, Magazinul de sinucideri, este una extrem de profitabila. Clientii sinucigasi au la dispozitie o gama larga de produse cu ajutorul carora sa isi puna capat existentei nesatisfacatoare: funii, otravuri (de contact, de inhalat sau de inghitit), sabii, lame, paianjeni veninosi, bolovani de beton sau simple pungi de plastic care se vand impreuna cu cate o rola de banda izolanta de lipit la baza gatului pentru ermetizare. 

28/09/2013

Cand principiile costa


Ma intrebam cum s-au simtit toti oamenii care au luptat in van pentru lucrurile in care au crezut, oamenii care erau pedepsiti pentru ca aveau dreptate dar nimeni nu era suficient de pregatit sa vada adevarul. Cum s-au simtit cei care au sustinut ca pamantul e rotund cand toata lumea credea ca e plat... cum s-au simtit cei care au explicat lucruri adevarate si reale celor care sustineau contrariul, dar aveau “dreptate” pentru ca erau mai multi, pentru ca erau majoritatea. Ma intrebam... si am aflat. 

Puterea sta de cele mai multe ori in mainile celor mai gresiti oameni. Astfel, mediocritatea a ajuns un standard, iar viata devine un chin pentru cei care se ridica deasupra ei. Nu ai voie sa fii mai bun decat ignorantii, nu ai voie sa le spui in fata ca sunt prosti, nu ai voie sa le demonstrezi cu argumente si situatii reale valide ca gresesc, ca nu sunt in stare sa faca lucrurile asa cum le fac cei peste medie, nu ai voie sa iti ocupi locul meritat, superior lor. Esti condamnat fie la o viata de servilitate in fata mediocritatii, o viata in care accepti parerea lor si aderi la standardele lor, devenind tu insuti mediocru; fie la o viata de lupta impotriva mediocritatii, o viata in care iti risti propria siguranta pentru a rasturna niste situatii deja incetatenite ca fiind normale, o viata de incercari in van, de vorbe adresate peretilor, de frustrari si neputinta. Cum am ajuns oare intr-o lume in care cei ignoranti sunt deasupra celor care vad mult mai multe decat ei? Cum am ajuns sa ne fie frica sa ii corectam doar pentru ca, dintr-o intamplare (nedreapta) a vietii, puterea se afla la ei? Contribuind fiecare la aceasta “spirala a tacerii”, am facut lumea mai rea, mai proasta, adecvata celor rai si prosti si nefavorabila noua. Din frica si din instinct de supravietuire, am pastrat adevarul numai pentru noi uitand ca exista totusi posibilitatea de a infrunta majoritatea.

M-am saturat de lucrurile pe care nu se cuvine sa le spui pentru ca “o vei pati”, pentru ca “vei regreta” etc. M-am saturat sa nu pot spune adevarul, m-am saturat ca viata mea sa fie in mainile unor oameni incontestabil inferiori mie. M-am saturat de nedreptatile care i-au adus pe unii in postura de a-si permite sa spuna si sa faca orice chiar daca nu au dreptate, m-am saturat sa vad oameni buni redusi la tacere, la incercari zadarnice, la o calitate a vietii aflata la limita decentei. M-am saturat de domnia iprocriziei, a mediocritatii, a diplomatiei, a falsitatii, a relatiilor si conexiunilor care le rezolva pe toate, a tupeului fara margini care razbate in fata adevarului, inteligentei, onestitatii, dreptatii, bunului simt, calitatii. M-am saturat sa fiu considerata “nechibzuita” si “fara minte” de fiecare data cand ii confrunt pe cei care incearca sa faca din mediocritatea lor o regula, m-am saturat sa lupt singura impotriva nedreptatilor la care altii, din frica si lipsa de caracter, aleg sa inchida ochii.

Este pacat... ca lumea ar fi putut sa evolueze intr-un sens bun, nu sa ajunga ce este astazi... ierarhiile ar fi fost altele sau poate nu ar fi existat deloc daca am fi avut putin curaj si puterea de a ne sacrifica pentru dreptate.

24/09/2013

As if you have a choice...

I cannot decide between this:

Leona Lewis - Run

and this:

Snow Patrol - Run

Two versions of a great song that are suited for different moments and moods. I love both artists (Leona Lewis and Snow Patrol), the song itself, the lyrics, the fact that it sounds so natural and genuine in either version.

"I'll sing it one last time for you
Then we really have to go
You've been the only thing that's right
In all I've done.


And I can barely look at you
But every single time I do
I know we'll make it anywhere
Away from here."

23/09/2013

Ar fi ciudat si absurd...


Totul pare ca a mai fost cel putin inca o data... ca si cand m-as invarti in cerc, pe aceleasi linii, dar mereu mai profund. Conform acestei traiectorii in spirala, ar trebui sa ajung la un moment dat intr-un punct final... Dar toate liniile spiralei ajung acolo, ceea ce inseamna ca am mai fost acolo si, nu stiu de ce sau cum, am ajuns sa incep o spirala paralela cu prima, in profunzimea ei, in loc sa raman acolo, in varful palniei, unde toate incertitudinile si nelinistile ar trebui sa se opreasca, sa nu treaca dincolo, unde ar trebui sa se decanteze numai esentialul si, in urma acestei separari, sa ramana un echilibru precar cat un varf de ac, dar totusi un echilibru, o armonie pe care nu o gasesti in niciun alt punct al spiralei.

Totul e atat de cunoscut si totusi ma surprinde de fiecare data... Ar trebui sa ma obisnuiesc, sa nu imi mai pese... asa cum incetam sa mai plangem de fiecare data cand aerul ne inteapa plamanii odata ce ne obisnuim cu senzatia, odata ce ne-am nascut si am trecut peste prima respiratie. Ar fi ciudat si absurd sa plangem de fiecare data ca atunci, ca prima data... desi poate ne doare la fel ca atunci...  

17/09/2013

This is a private show

Tom Dice - Please don't stop the music (cover; X-Factor 2008, Belgium) 

My favourite version of this song. Because of Tommy, of course!


16/09/2013

A clipi in intuneric


Ciudat. Pustiu. Prea tarziu. Nu inteleg. Nepasare. Incapatanare. A clipi in intuneric. Prea putin. Frustrare. Operatie exceptata. Cuvinte frante. Gand incetosat. A sangera pentru golire. Sens. Dor. A stinge lumina. Mereu la fel. Obosita de vid. Nimic. Prea multul sufocant. O respiratie sonora. Demult... Resemnare. Compromis. As vrea. Din ce in ce mai putin, din ce in ce mai nimic. Nisipul din clepsidra. Durere surda. A alege. M-am saturat. A extrage sare din lacrimi. Imposibilitate. Copii naivi. Emotii care te rod. A avea. Nu. Teama. Asteptare. De unde sa stiu? Absurd. Adevarul? De o mie de ori mai mult decat altii. Vibratie. Amortire. Sunet. Carcel in inima. Lipsa de perspectiva. Aritmie. Focar seismic. A merge mai departe in directia opusa. Eliberare. Lipsa. A incerca in van. Ploaie mica. Obscur orbitor. Frisoane in arsita. Incorect. Marionete. Respiratie artificiala. Daca ar fi. A te sugruma. Infect. Limite. A aspira. Prabusire. Vomit. 

14/09/2013

Visele valoreaza mai mult decat indeplinirea lor


Intotdeauna vor ramane lucrurile care nu s-au intamplat, vorbele care nu s-au spus, dorintele care nu s-au indeplinit, oamenii pe care nu i-ai cunoscut, actiunile de care nu ai fost in stare, atingerile care s-au oprit in aer, intrebarile la care nu ti s-a raspuns sau pe care nici macar nu le-ai pus.

Poate ca detaliile unui gand sau ale unei dorinte sunt superioare generalitatilor pe care le include o intamplare reala. Poate ca sentimentele conteaza mai mult decat actiunile in sine, poate ca visele valoreaza mai mult decat indeplinirea lor. Sunt aproape in totalitate lucrurile pe care le vreau, emotiile precise, si indefinibile in acelasi timp, pe care le simt si atat de putin lucrurile care mi se intampla cu adevarat incat am ajuns la concluzia ca nici nu mai conteaza ce e real, ca sunt ceea ce vreau sa fiu, nu ceea ce viata face din mine, ca pot sa cred imposibilul fara ca acesta sa se intample vreodata.

Pentru ca lucrurile nu se nasc odata ce au avut loc in realitate, ci atunci cand le-ai creat in mintea ta. Pentru ca un lucru sa existe, e suficient sa fie imaginat sau dorit, sa i se dea forma si consistenta intr-un gand. Lumea reala e atat de mica in comparatie cu lumile la fel de reale pe care le purtam in noi.

11/09/2013

Totul pare perfect privit de la distanta potrivita


De fiecare data, idealizam trecutul, oamenii asa cum erau ei atunci si intamplarile asa cum s-au intamplat ele atunci. Supunem prezentul unui continuu exercitiu de analiza si critica, ne scoatem lupa cu cea mai mare putere de magnifiere si gasim neajunsuri, erori si imperfectiuni in tot ce ni se intampla, in tot ce vedem, in tot ce ne inconjoara, in tot ce face, intr-un fel sau altul, parte din viata noastra. Nimic nu este bun, nimic nu este bine. Ne trezim brusc cu melancolia trecutului, incepem inevitabil sa facem comparatii, sa gasim argumente in favoarea a ceea ce a fost si in defavoarea a ceea ce este. Totul pare perfect privit de la distanta potrivita. Pentru ca tindem mereu sa ne facem sa credem ca am experimentat lucruri bune si am cunoscut oameni exceptionali, ca am trait intamplari frumoase, de neegalat. Prezentul se confrunta intotdeauna cu neajunsul de a veni dupa trecut si cu presiunea de a depasi asteptarile pe care ni le-a setat acesta.

Este evident ca nu ne vom putea privi niciodata viata cu ochi obiectivi. Poate ca nici nu avem nevoie sa fim capabili sa facem asta. Dar parca atunci cand rememoram trecutul cu finalitatea inevitabila de a-l compara cu prezentul, suntem mai subiectivi ca oricand. Mai mult decat subiectivi, devenim incorecti, partinitori, incercand sa ascundem fata de noi insine toate neajunsurile din trecut, toate imperfectiunile, oricat de mari, pentru a putea extrage o imagine ideala (si idealizata) a ceea ce a fost. Nu este drept fata de prezent si fata de noi insine sa ignoram relele din trecut si sa ne construim astfel o amintire eronata. Daca ne lasam atrasi de mirajul cosmetizarii trecutului, vom ajunge sa ne propunem obiective de neatins pentru prezent (si viitor) si vom deveni inevitabil frustrati de imposibilitatea atingerii lor. 

Pentru binele existentei noastre, este, intr-adevar, de dorit sa uitam lucrurile rele astfel incat sa putem depasi momentul si sa ne continuam viata neafectati de ele, sa ne construim un parcurs ascendent fara sa fim incetiniti de tendinta de a ne uita dupa umar la ce am lasat in urma. Dar atunci cand ne judecam situatia din prezent cu scopul de a evalua o evolutie sau involutie fata de trecut, e necesar sa fim cat se poate de onesti si sa dezgropam toate detaliile neplacute, toate aspectele suparatoare, sa ne transpunem cu totul in situatia anterioara pentru a nu trai cu impresia gresita ca a fost perfect, iar acum nu (mai) este. Vom resimti intotdeauna mai acut maruntisurile nefavorabile din prezent decat pe cele din trecut. Este chiar trist faptul ca traim lucrurile rele in prezent si le pastram pe cele bune (care ni se intampla tot in prezent) pentru a fi savurate si rememorate atunci cand nu mai sunt. Aceasta greseala de perceptie cred ca ne influenteaza semnificativ calitatea vietii pe care o resimtim (nu neaparat si calitatea reala a vietii, dar pana la urma conteaza mai mult ce/cum percepem decat ce este adevarat).

Cred ca pe un drum al vietii (pe care oricum nu ne urmareste nimeni decat propriile noastre fantasme), ne putem permite si este poate chiar mai indicat sa conducem fara oglinda retrovizoare. 

06/09/2013

O inertie inexplicabila


Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca aleg sa traiasca in loc sa moara cand nu mai au niciun motiv sa o faca, sub pretextul ca vor sa vada ce mai urmeaza, ca sunt curiosi de lucrurile care se pot intampla.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca merg mai departe fara sa stie exact de ce, ca simt un fel de impuls inexplicabil care ii impinge de la spate, o forta a absurdului care ii face sa isi stearga lacrimile si sa-si continue existenta ca si cand nu ar purta o rana adanca in ei.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca ceea ce nu te omoara te face mai puternic, iar momentele in care ti se pare ca nimic nu are niciun rost sunt trecatoare, chiar daca foarte lungi.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca merita sa speri ca totul se va schimba chiar daca nu ai nici cea mai mica dovada a vreunei schimbari, ca merita sa astepti chiar si dupa ce ti s-a consumat bateria de la ceas de atata intarziere, ca nu exista nicio viata in van si toti avem un sens pe lumea asta.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca trebuie sa mergi la culcare impacat cu tine si cu viata, chiar daca nu ai niciun motiv sa te trezesti de dimineata, ca oricand iti vor ramane gandurile si visele, chiar daca realitatea ti-a luat tot restul.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca merita sa lupti pentru fantasmele in care crezi, ca orice credinta e mai buna decat niciuna si ca ea te va mentine in viata chiar daca logic ar fi sa mori.

Mi se pare incredibil cum si eu spun si fac la fel, continuandu-mi viata dintr-o inertie inexplicabila, intretinuta de o credinta incapatanata si de certitudinea fara de temei (daca se poate spune asa ceva) ca lucrurile vor fi altfel pentru ca sunt de fapt si acum altfel decat le percep in mod obiectiv.

Logica ne-ar dicta de multe ori sa ne oprim din jocul absurd al vietii  atunci cand nu mai ramane nimic de castigat, dar tot ce e dincolo de logica ne indeamna sa credem in victorii fara miza, in fericiri fara dovezi anterioare. Tot ce e dincolo de logica ne sustine instinctul de supravietuire pentru ca, fara aceasta parte din noi, am lua decizia logica de a ne opri din trait.

De fiecare data cand spun ca “nu mai e nimic” sau “nu a mai ramas nimic”, expresia asta devine din ce in ce mai tragica pentru mine. Nimicul de ieri ar fi fost totul daca l-as mai fi avut astazi si ma tem ca nimicul de azi va deveni valoros maine. Pentru ca, nu stiu inca din ce motive, lucrurile trebuie sa mearga din rau in mai rau, iar singura consecinta a acestui fapt e ca speranta mea trebuie sa creasca proportional astfel incat eu sa ma mentin in viata. 

05/09/2013

As vrea sa traiesc intr-o lume in care lumanarile ard pana la capat


Zambetul mi-e oprit de gandul suferintelor viitoare, lacrimile-mi sunt stopate de constiinta existentei unor dureri mai mari decat a mea, cuvintele nu mai aluneca pentru ca nu reusesc sa-si prinda tot sensul in saltul scurt de la mine la tine... Totul e amar si atat de neterminat.

Cred ca suntem niste lumanari a caror flacara a fost stinsa suflandu-se peste ea. Ce diferenta ar fi daca am fi niste lumanari lasate sa arda pana la capat, sa se consume, in toate sensurile... In schimb, se sufla peste flacara noastra si nu mai ramane altceva decat ceara rece, un bat absurd care isi cauta in intuneric lumina pe care o purta inainte. Poate ca trebuie sa murim, intr-adevar; poate ca nu exista alta solutie si asta e singura posibilitate. Dar parca am merita sa murim altfel, parca am avea dreptul sa ardem pana la capat astfel incat sa nu mai ramana din noi niciodata o lumanare fara flacara... Ar fi parca mai corect si mai putin crud sa ni se conserve lumina atat timp cat inca existam, cat ceara nu s-a consumat inca. Nu ar trebui sa le supravietuim viselor noastre; e prea crud ca trebuie sa ne vedem luminand pentru ca apoi sa ni se ia aceasta lumina si sa fim lasati ca neputincioase lumanari fara flacara. 

Daca am arde de la un capat la altul, fara sa stim se inseamna sa fii o lumanare fara focul din varf, am arde intr-adevar mai repede, dar nu am cunoaste suferinta. Am crede ca asta este viata, ca ea poarta mereu o flacara. Dar cineva sufla la un moment dat pe noi si ni se stinge mica lumina proprie. De atunci, stim ca exista si altfel, ca nu vom arde mereu. Cat se chinuie sa arda o lumanare care nu a fost aprinsa? Cum ajunge sa moara? Si chiar daca in cele din urma piere, se consuma cumva si moare, o face dupa lungi chinuri... altfel decat daca ar fi ars de la un capat la altul.

As vrea sa traiesc intr-o lume in care lumanarile ard pana la capat fara sa fie stinse de suflul rautacios al nimanui. Si chiar daca, din cine stie ce intamplare, o lumanare s-ar stinge, as vrea ca celelalte sa ii ofere din flacara lor. Doar focul nu se injumatateste daca il imparti cu o alta lumanare, nu? Nici sentimentele... si totusi facem atat de mare economie la ele.

Si daca, din cine stie ce intamplare, o lumanare s-ar stinge si nicio alta lumanare nu i-ar oferi din flacara ei, as vrea sa vina “domnul cu chibritul” si sa o aprinda din nou...

04/09/2013

Recenzie "Departe de Kensington" - Muriel Spark

 
Titlu original: A Far Cry from Kensington
Autor: Muriel Spark
Anul primei publicari: 1988
Limba din original: engleza

Din dozajul potrivit de umor, mister, bizar, absurd si familiar, Muriel Spark reuseste sa creeze un mic roman destul de interesant, chiar curios pentru cititorul avizat. In privinta cartii “Departe de Kensington”, este foarte dificil sa pui degetul pe o tematica anume si sa sustii ca “Despre asta vorbeste romanul/Asta doreste sa transmita cartea”. Mai mult decat intamplarile in sine, reusita scrierii lui Muriel Spark pare sa stea in special in construirea unui univers propriu, extrem de credibil si de detaliat, cu personaje vii, “detasabile”, identificabile intr-o multime. 

03/09/2013

I don't need this life...

Hurts - Somebody to die for

"I could drag you from the ocean,
I could pull you from the fire,
And when you're standing in the shadows
I could open up the sky
And I could give you my devotion
Until the end of time
And you will never be forgotten
With me by your side."

30/08/2013

Recenzie "Doua femei la Praga" - Juan José Millás


Titlu original: Dos mujeres en Praga
Autor: Juan José Millás
Anul primei publicari: 2002
Limba din original: spaniola

“Doua femei la Praga” pare a fi, intr-adevar, un roman scris cu “partea stanga” si care se evidentiaza printr-o originalitate debordanta in multitudinea de romane scrise pentru “dreptaci”. Citind romanul, ai senzatia ca incepi sa vezi nu doar lumea, dar si literatura, cu “ochiul stang”. Ca atunci cand, dreptaci fiind, iti impui sau esti nevoit sa te folosesti pentru o perioada numai de partea stanga a corpului. Incepi sa simti piedicile, dificultatea, sa te confrunti cu norma, cu etalonul, cu canonul. Incepi sa percepi lucrurile minore, sa le vezi rostul sau inutilitatea, sa le scoti din abisul si uitarea cauzate de rutina in care sunt efectuate zi de zi.  

29/08/2013

Un drum intre doua perfectiuni


Nu stiu daca ar trebui sa contorizam secundele ca si cand s-ar scadea dintr-un numar predefinit, ca un fel de numaratoare inversa, sau ca si cand s-ar aduna, una cate una, de la zero la x. Nu stiu daca viata si timpul petrecut traind sunt firele de nisip din jumatatea de sus a clepsidrei, care se scurg iremediabil in jos pana cand nu va mai ramane niciunul, sau, dimpotriva, firele din jumatatea de jos a clepsidrei, care se aduna incet-incet umpland golul initial, implinindu-l.

Nu stiu daca viata trece, se destrama cu fiecare respiratie din noi sau, dimpotriva, se construieste treptat. Nu stiu daca am fost intregi la inceput, in jumatatea de sus a clepsidrei, inainte de a fi pusi in pozitie verticala pentru ca firele de nisip sa-si urmeze cursul gravitational sau ajungem intregi abia la final, cand toate firele se aduna in jumatatea de jos... Cert e ca in timpul vietii, deci nici la inceput, nici la sfarsit, nu suntem intregi pentru ca o parte din noi va fi mereu in partea de sus a clepsidrei, asteptand sa se scurga in jos, iar restul va fi mereu in partea de jos, asteptand sa primeasca firele care sunt inca sus. In timpul vietii, vom fi mereu intr-un parcurs, un drum intre doua perfectiuni, intre gramajoara initiala de nisip si cea finala.  

28/08/2013

Recenzie "Vei fi acolo?" - Guillaume Musso



Titlu original: Seras-tu là?
Autor: Guillaume Musso
Anul primei publicari: 2006
Limba din original: franceza


Cine n-a visat sa poata reveni in acel moment hotarator din trecut cand fericirea era inca posibila? Aceasta intrebare, citita acum cativa ani pe un panou publicitar, mi-a atras atentia si curiozitatea pentru cartea “Vei fi acolo?” de Guillaume Musso. Am ajuns sa o rasfoiesc mult mai tarziu, la cativa ani dupa interactiunea cu reclama respectiva, dar intrebarea imi aparea in minte la intervale de timp si ma facea sa imi spun ca trebuie sa citesc cartea aceea.

27/08/2013

26/08/2013

A tot palpait pana s-a stins... (sau agonia becului din bucatarie)

Poate sa vorbesti tot timpul despre incercari ratate, frustrari, esecuri, nedreptate si lipsa de orice devine plictisitor si autosabotant. La un moment dat, devine o rutina sa fii un pierzator, sa te chinui de o mie de ori mai mult decat altii pentru lucruri pe care nici nu le obtii pan la urma. La un moment dat, devine chiar normal ca totul sa mearga prost si nimic sa nu iasa cum trebuie. Te obisnuiesti cu tine asa, exemplul definitoriu de ratat, devii prea obosit sa-ti mai contesti situatia si faci greseala de a o accepta ca atare, de a te multumi cu toate rahaturile care ti se servesc, de a fi intotdeauna cel care nu merita nimic. Pentru ca ai incredere in evaluarea celorlalti, conform careia esti estimat undeva la zero, adopti aceeasi impresie despre tine si ajungi sa te consideri un nimic si  mai mare decat te cred ceilalti. E mai usor asa sa inghiti pastilele amare de fiecare zi pentru ca e ca si cand ti-ai fi amortit simturile inainte. Nu mai simti gustul, nu mai doare. Daca intre a-ti contesta situatia si a incerca sa o schimbi (fara rezultat, ce-i drept) si a te autoconvinge ca intr-adevar asta meriti, alegi a doua varianta, vei deveni cu siguranta o nulitate pentru ca a disparut pana si ultima (sau singura) persoana care mai credea in tine, adica tu.

E greu sa crezi in lucruri pe care nu le sustine nimeni, dar e si mai greu sa sustii lucruri pe care nu le sustine nimeni. Uneori, esti prea slab sa o faci pe a doua, dar ar trebui sa fie inadmisibil sa nu o faci nici pe prima. Cand ai incetat sa crezi in tine, ai incetat practic sa existi. Nu pentru ceilalti, pentru ca oricum nu ai existat niciodata pentru ei, dar pentru tine. Nu vei mai exista nici pentru tine si atunci pentru cine pretinzi sa mai existi?  

25/08/2013

Remediul miraculos pentru o boala de altfel banala


Uneori ne impunem lucruri fara macar sa avem o motivatie valida pentru a o face. Ne prescriem un fel de tratament menit sa ne vindece de afectiuni pe care ni le-am diagnosticat singuri. Inghitim cu greu pastilele pe care ni le-am prescris si, din cand in cand, ne mai evaluam starea sa vedem daca s-a imbunatatit, daca remediul functioneaza. Folosim ca stetoscop propriul corp, deci el se investigheaza pe sine, de unde nu e de marire ca apar, de multe ori, analize eronate. Chiar daca nu ne dam seama in timpul “controlului medical” ca nu procedam bine, descoperim curand ca tratamentul nu functioneaza si il schimbam urgent cu ceva “mai tare”. Astfel traim noi cu iluzia ca ne controlam starea de sanatate – nici mentala, nici fizica, ci o stare intre ele sau poate o combinatie intre cele doua – si avem grija de noi insine. 

Ca am devenit demult imuni la “antibioticele” pe care ni le administram zilnic nu observa nimeni; pana in momentul in care infectia prolifereaza atat de tare incat nici macar incapatanarea noastra de a ne face ca nu e acolo, ca nu exista, nu mai are vreun efect. Si iarasi schimbam tratamentul, incercam ceva mai agresiv, conform prejudecatii ca o actiune radicala are intotdeauna rezultate vizibile. 

Ma tem ca nu prea mai stiu ce tratament sa incerc, ce teste sa imi fac, in ce unghere ascunse ale mintii si ale inimii sa ma mai investighez pentru a gasi tumorile ce ma secatuiesc, ce ma consuma incetul cu incetul. As vrea sa pot sa le extirp, sa le pastrez apoi intr-o sticluta cu formol drept amintire a victoriei asupra lor. Si totusi nu putem fi condamnati pentru tratamentele experimentale la care ne supunem pentru ca, in cazul asta de suferinte – nici mentale, nici fizice, ci undeva intre ele sau poate combinate – nu exista un specialist la care sa apelam.

Poate ca tratamentul meu nu o sa functioneze si va trebui sa il schimb cu ceva mai agresiv, poate ca la urmatoarea investigatie imi voi descoperi afectiuni si mai grave, dar, oricat de avansata mi-ar fi starea, voi continua sa incerc sa ma vindec, sa gasesc remediul miraculos pentru o boala de altfel banala.

Ne vindecam incet incet de viata inca din ziua in care ne-am imbolnavit, din ziua in care, brusc, fara vreo explicatie sau vreo cauza si fara ca cineva sa ne ceara parerea, am inceput sa existam. Ne vindecam incet incet de viata pana cand vom fi din nou sanatosi, asa cum am fost odata, inainte sa ne imbolnavim, inainte sa ne nastem... Timpul e singurul medicament; viata e perioada de convalescenta din boala care ne-a lovit pe toti atunci, in prima zi; iar moartea... moartea e vindecarea suprema. Desi tind sa cred ca am fost totusi mai sanatosi inainte sa ne nastem decat vom fi dupa moarte.     

24/08/2013

Si oricum nu am inteles niciodata de ce aurul e mai valoros decat aripile de fluturi...


Lumea, oamenii din jurul nostru au ajuns sa fie un fel de cantar care ne evalueaza valoarea. Au unitatile lor de masura, balantele lor, o precizie mai mare sau mai mica, dar cert e ca toata lumea are un etalon cu care te compara si caruia se intampla sa nu prea ii corespund. Ce se intampla cand valoarea ta e evaluata la zero, cand nici macar nu declansezi mecanismul de cantarire pentru ca esti atat de pe dinafara canoanelor?

Unitatile de masura sunt arbitrare, niste conventii care ajung reguli si, pana la urma, adevaruri naturale doar pentru ca sunt aprobate de majoritatea. De obicei, se masoara lucruri care sunt destinate unui schimb, care implica o relatie intre cel putin doi oameni. Ce rost are sa cantaresti ceva daca nu il vei cumpara sau vinde? Masurarea nu are valoare pentru ceilalti in absenta actiunii in scopul careia a fost facuta. Dar cum nu poti masura timpul in kilograme, distanta in litri sau greutatea in secunde, nu ma poti masura nici pe mine cu patratelul tau iluzoriu ideal si canonic din creier. Pentru ca uneori e vizibil cu ochiul liber ca nu exista nicio sansa sa corespund etalonului de masurare, evaluare si valorificare al lumii.

Si oricum nu am inteles niciodata de ce aurul e mai valoros decat aripile de fluturi...

23/08/2013

O plonjare catre viitor din care lipseste momentul aterizarii


Un hiat... ca o pauza intre ceva si altceva, o perioada neglijabila ulterior, dar pe care totusi trebuie sa o traiesti; ca un salt peste o baltoaca intr-o zi ploioasa, o saritura in care ti se pare ca nu ai desprins inca piciorul stang de pe asfalt inainte sa il pui jos pe dreptul...

O lipsa, o gaura efectiva de sunet, care pare sa nu insemne nimic, sa nu conduca spre nicaieri. O plonjare catre viitor din care lipseste momentul aterizarii...

E greu de inteles cum ne deplasam dintr-un moment in altul daca intotdeauna suntem intr-un moment... Cand se mai produce deplasarea efectiva, cand parcurgem distanta temporala de la A la B? Cand sarim din trecut in viitor? Unde e prezentul?

Totul e o planificare si totul e o reamintire... Simt de multe ori ca nu sunt. Ma autoiluzionez ca am fost si sper ca voi fi. Am ajuns in punctul in care pot sa rememorez ziua de maine.

22/08/2013

Poate ca lucrurile rele se intampla intr-o secunda pentru a ni se da suficient timp sa le reparam


Desi, de cele mai multe ori, brusc e mai bine decat pe indelete, uneori numai cu timpul, un timp nemasurat, neplanuit sau programat ca durata, putem sa mai schimbam ceva. Uneori numai rabdarea si permanenta stapanire de sine ne aduc starea de liniste, impacarea cu noi insine. Atunci cand nu suntem ajutati de izbiturile bruste si eficiente ale vietii, trebuie sa facem treaba singuri. Si, pentru a o face temeinic, trebuie sa o facem lent, minutios, astfel incat nicio urma dintr-o posibila recidiva sa nu mai ramana in noi.

Multe lucruri ni se intampla intr-o clipita,  fara sa le sesizam decat dupa ce s-au produs. De obicei, astea sunt lucrurile rele care ni se intampla. Pentru a le anihila efectul, e nevoie, dimpotriva, sa urmarim secunda de secunda evolutia catre obiectivul propus, pana cand, la un moment dat, nu va mai fi nimic de urmarit pentru ca tot ce am vrut sa eliminam s-a dus.

Doar rabdarea si rezistenta psihica te pot duce in punctul de a realiza ceva cu tine, de a fi la final implinit, de a te simti invingator intr-o lupta in care nici macar nu ti se permitea sa intervii la inceput. Tot ce trebuie sa faci e sa gasesti un impuls intern, nascut din nimic, care sa te propulseze. Apoi, iti vei mentine singur zborul amintindu-ti constant sa dai din aripi. Intr-un final, vei ajunge la destinatie, iar satisfactia iti va fi mai mare decat daca cineva ti-ar fi dat un imbold sau te-ar fi purtat pe umeri pana acolo.

Poate ca lucrurile rele se intampla intr-o secunda pentru a ni se da suficient timp sa le reparam dupa aceea, sa le transformam in ceva bun, sa le intoarcem in favoarea noastra sau, daca nu altfel, macar sa ne obisnuim cu ele.  

21/08/2013

Uneori nu mai e nimic


Ma opresc... De parca totul ar lua-o de la capat atunci cand vrem noi...

Uneori nu-ti mai ramane nicio persoana, lucru sau idee catre care sa te intorci. Uneori esti singur si atat. Pe cont propriu, fara nimeni sa te inteleaga, fara nimeni care sa te tina de mana atunci cand trebuie sa-ti faci drum orbeste pe intuneric. Uneori nu mai e nimic si poate e mai bine si mai simplu asa. Nu mai e nimic de pierdut, totul poate fi reconstruit de la zero. Din nimic, din iluzii noi, din ramasitele pe care le-ai lasat in urma ultima data cand te-ai descompus. Nu stii de unde sa incepi, nici macar ce vrei sa construiesti pana la urma. Tot ce te face sa iti doresti sa schimbi, sa te apuci din nou de construit e greutatea molozului care te apasa, a cioburilor care te taie, a tot ce a ramas din ce a fost candva si care acum te acopera, te ineaca, de parca ar fi cazut o intreaga cladire pe tine intr-un cutremur deloc preconizat.

Mi-e frica... sa ma opresc in intuneric, sa intind mana si sa nu ating nimic altceva decat aerul, acelasi care ma patrunde cu fiecare inspiratie si care ma paraseste curand la fiecare expiratie.

Dar stiu ca daca as atinge acum o alta mana, ea m-ar conduce catre o bezna si mai profunda, m-ar lasa intr-un loc nou, necunoscut, iar eu nici macar nu mi-as mai aminti drumul pana acolo. Mi-ar fi si mai greu sa ma intorc (daca am fost vreodata) la lumina.

Cand toti te cheama in toate partile si incearca sa te consoleze sau sa-ti arate solutii, sa te schimbe, sa te duca spre un nou drum, pe care fiecare dintre ei il defineste drept cel potrivit, nu-ti ramane decat sa asculti, in bruiajul propus de toate aceste voci imperative, pe singura care conteaza, pe cea care iti apartine.

Si atunci cand intinzi mana in intuneric si nu e nicio alta mana pe care sa o tii, de care sa te prinzi strans si in care sa-ti pui toata increderea, e momentul sa iti amintesti ca mai ai inca o mana. E momentul sa iti impreunezi mainile si sa asculti singura voce care te poate ajuta atunci cand esti singur, vocea care iti apartine. Si poate ca asa nu iti va mai fi frica... Si poate ca asa nu vei mai fi singur...

20/08/2013

I'll be home at last

Sutton Foster - Maybe This Time (Cabaret)

"Not a loser anymore
Like the last time
And the time before.

Everybody loves a winner
So nobody loves me;
'Lady Peaceful', 'Lady Happy', 
That's what I long to be.
All the odds are in my favor
Something's bound to begin
It's got to happen, happen sometime
Maybe this time I'll win..."

Beautiful performance of "Maybe This Time" (from the musical "Cabaret") by Sutton Foster. This video is highly inspirational for me. And Sutton Foster is a great actress, singer and Broadway musical artist altogether. Too bad they canceled "Bunheads" after only one season... That show had a great potential.

19/08/2013

“Én nem hiszek és nem remélek...”


De multe ori, experimentam o impartire cruda, suicidala intre ceea ce simte creierul si ceea ce stie sufletul. Impreuna, cei doi tirani ne guverneaza, aleg gresit in locul nostru, ne fac rau. Din lupta dintre creier si suflet, singurul invins suntem noi, oricare dintre cele doua ar castiga.

A alege ce gandeste creierul ca e potrivit in defavoarea a ceea ce simte inima ca e bine inseamna a alege sa nu simti. Partea buna e ca nu vei simti durere, partea rea e ca nu vei simti nici nimic altceva.

A alege ce simte inima ca trebuie sa alegi in defavoarea a ceea ce stie creierul ca e zadarnic, si chiar daunator, inseamna a alege sa simti durere, sa te chinui, sa te zbati, sa te distrugi incercand si sperand.

Dar, daca stiu ca creierul asculta de ratiune si de argumente, in cazul inimii e greu de gasit un corespondent. Inima pare sa se guverneze singura, din propriul capriciu infantil de a primi ceea ce doreste, ceea ce nu ii poti oferi.

Daca argumentele rationale pot fi usor diluate in sentimente si anihilate pana la a nu mai asculta deloc de ele, pulsatiile inimii si certitudinile nefondate ale sufletului sunt inflexibile, un solid de neimaginat, un diamant pe care nu il poti sparge.

Toata lumea considera speranta un lucru bun. Exista credinta ca speranta este ceva pozitiv, un indicator care ne ghideaza, o calauza infailibila. Dar de cate ori speranta desarta nu a ucis, macar psihic, oamenii, nu i-a condus catre cele mai negre si obscure ganduri?

Atunci cand coincidenta ne confirma asteptarile, totul e bine si ne consolidam credinta in speranta. Dar de ce, atunci cand ni se infirma asteptarile, efectul nu e acela de a discredita speranta? De ce o luam din nou de la capat, copii inconstienti si naivi, care nu stiu sa invete din greselile dureroase?

De ce sufletul nu joaca niciodata corect in lupta cu creierul si i se permite sa triseze dandu-i-se mai multe arme si chiar imbatabile? De ce creierul nu se revolta si nu face ceva? De ce accepta si se lasa inselat de tertipurile meschine ale inimii? De ce se comporta creierul de parca ar avea el insusi un suflet care il face sensibil?    

18/08/2013

Recenzie "Metamorfoza" - Franz Kafka

Titlu original: Die Verwandlung
Autor: Franz Kafka
Anul primei publicari: 1915
Limba din original: germana

Intr-o dimineata obisnuita, Gregor Samsa, un comis voiajor care locuieste cu sora si parintii lui, se trezeste trasformat intr-un gandac. In acest mod impactant incepe povestirea “Metamorfoza”, scrisa de Franz Kafka. Ceea ce uimeste la nivelul stilului este faptul ca naratiunea decurge in modul cel mai natural si firesc, in genul scrierilor realiste, de parca ni s-ar povesti intamplari normale, nu transformarea unui om intr-o ganganie. Cititorul pare sa se obisnuiasca cu ideea ca Gregor Samsa este un gandac de dimensiunile unui barbat adult in acelasi ritm in care personajul insusi se dezmeticeste din socul initial si se resemneaza cu faptul ca aceasta metamorfoza incredibila a avut loc in realitate si ca nu este vorba despre un vis. 

17/08/2013

Batai de aripi transparente


A trecut timpul peste mine, peste noi... cu batai de aripi transparente care au rascolit praful dintre noi, cu lacrimi care au spalat neputinta fara sa o sa faca posibila, doar putin mai curata. Te-am strigat cu soapte plapande, fara vlaga, la intervale de timp... si mi-am auzit ecoul, de fiecare data, intors catre mine cu o forta mai mare decat i-o imprimasem eu. Ma lovea si cadeam din nou, peste miile de soapte pe care le mai strigasem inainte. Ma izbeam de ele si stateam asa, fara putere, fara a-mi mai simti corpul... constienta doar de bataile inimii si de sunetul respiratiei mele, de singurele lucruri care ma mai defineau drept vie. Stateam nepasatoare, fara a-mi planui macar urmatoarea inspiratie sau expiratie de aer, fara a mai crede in nimic. Ma prelingeam in neantul care ma primea cu bratele deschise, imbatator, asemeni mie, eu. Si, la intervale de timp, din nimicul de care ma lasam acoperita, din golul care ma proteja neconditionat, reuseam sa mai soptesc un strigat si sa il indrept catre tine. Nu ma auzeai sau iti intorceai urechea, preferand sa asculti murmurul vocilor lumii, tumultul nimicului in schimbul perfectiunii singularitatii vocii mele. Si ecoul soaptei mele ma lovea din nou, o soapta mai puternica decat atunci cand o rostisem eu, ingreunata acum de adevarul nepasarii tale. 

15/08/2013

Recenzie "Atatea inceputuri" - Jon McGregor


Titlu original: So Many Ways to Begin
Autor: Jon McGregor
Anul primei publicari: 2006
Limba din original: engleza

Atatea inceputuri” m-a surprins placut mai ales prin modul original in care este scrisa, sub forma similara unui inventar al obiectelor dintr-un muzeu, doar ca, in acest caz, este vorba despre muzeul vietii personajului principal, David Carter. Capitolele romanului pornesc de la diverse obiecte cu semnificatie pentru David (exemplu: “Vedere de la Muzeul Maritim din Greenwitch, circa 1953”, “Rezultate examinare, Liceul Scotian, iulie 1967”, “Bilet de tren, Aberdeen-Coventry (single), 15 septembrie 1968” etc.) si ne poarta in momente diferite ale existentei lui, romanul desfasuradu-se astfel pe mai multe planuri temporale.