Mai multa speranta decat poate inghiti realitatea

Azi am vazut o vrabiuta strivita, aproape decapitata, careia ii batea inca inima. Smasmele micului muschi erau vizibile, iar la fiecare bataie, capul incerca parca sa se ridice, ciocul se deschidea larg intr-o chemare fara glas. M-am uitat la ea tot timpul cat a tinut culoarea rosie a semaforului. Stiam ca nu se mai putea face nimic pentru a fi salvata. Aripile si picioarele erau atat de distruse incat nici nu le distingeam sub penajul insangerat. Parea sa fie totusi un pui de vrabiuta, care nu a ajuns inca la dimensiunea maxima (si aceea destul de mica oricum). Celelalte persoane care s-au oprit la semafor nici nu au observat-o. Erau prea prinsi in conversatiile lor. Eu eram singura, ca de obicei, deci atentia nu-mi fusese indreptata catre altceva. Numai eu priveam in lateral, catre miscarile muribunde ale vrabiutei. Nici macar faptul ca ma holbam intr-o directie neobisnuita pentru o persoana care asteapta la semafor nu cred ca le-a atras atentia celorlalti.

As fi vrut sa nu stiu ca oricum va muri, ca se chinuie degeaba sa-si mentina inima batand. As fi vrut sa ii spun cumva ca numai moartea mai e o salvare pentru ea, ca numai astfel va scapa. As fi vrut sa se opreasca, sa nu mai sufere, sa fie crutata odata. Dar s-a facut verde si a trebuit sa plec... desi as fi putut sa raman... fara niciun folos insa. Sper doar ca a murit curand, ca nu a mai suferit mult dupa aceea. Era atat de mica incat ma tem ca singura amintire pe care o va pastra din viata asta (daca vrabiutele au amintiri) e suferinta de dinaintea mortii. Cel mai mult as fi vrut insa sa nu o mai vad incercand, straduindu-se. As fi vrut sa nu creada ca va trai cand de fapt nu exista nicio sansa pentru asta... De ce ni s-a dat mai multa speranta decat poate inghiti realitatea? 

Cand principiile costa

Ma intrebam cum s-au simtit toti oamenii care au luptat in van pentru lucrurile in care au crezut, oamenii care erau pedepsiti pentru ca aveau dreptate dar nimeni nu era suficient de pregatit sa vada adevarul. Cum s-au simtit cei care au sustinut ca pamantul e rotund cand toata lumea credea ca e plat... cum s-au simtit cei care au explicat lucruri adevarate si reale celor care sustineau contrariul, dar aveau “dreptate” pentru ca erau mai multi, pentru ca erau majoritatea. Ma intrebam... si am aflat. 

Puterea sta de cele mai multe ori in mainile celor mai gresiti oameni. Astfel, mediocritatea a ajuns un standard, iar viata devine un chin pentru cei care se ridica deasupra ei. Nu ai voie sa fii mai bun decat ignorantii, nu ai voie sa le spui in fata ca sunt prosti, nu ai voie sa le demonstrezi cu argumente si situatii reale valide ca gresesc, ca nu sunt in stare sa faca lucrurile asa cum le fac cei peste medie, nu ai voie sa iti ocupi locul meritat, superior lor. Esti condamnat fie la o viata de servilitate in fata mediocritatii, o viata in care accepti parerea lor si aderi la standardele lor, devenind tu insuti mediocru; fie la o viata de lupta impotriva mediocritatii, o viata in care iti risti propria siguranta pentru a rasturna niste situatii deja incetatenite ca fiind normale, o viata de incercari in van, de vorbe adresate peretilor, de frustrari si neputinta. Cum am ajuns oare intr-o lume in care cei ignoranti sunt deasupra celor care vad mult mai multe decat ei? Cum am ajuns sa ne fie frica sa ii corectam doar pentru ca, dintr-o intamplare (nedreapta) a vietii, puterea se afla la ei? Contribuind fiecare la aceasta “spirala a tacerii”, am facut lumea mai rea, mai proasta, adecvata celor rai si prosti si nefavorabila noua. Din frica si din instinct de supravietuire, am pastrat adevarul numai pentru noi uitand ca exista totusi posibilitatea de a infrunta majoritatea.

M-am saturat de lucrurile pe care nu se cuvine sa le spui pentru ca “o vei pati”, pentru ca “vei regreta” etc. M-am saturat sa nu pot spune adevarul, m-am saturat ca viata mea sa fie in mainile unor oameni incontestabil inferiori mie. M-am saturat de nedreptatile care i-au adus pe unii in postura de a-si permite sa spuna si sa faca orice chiar daca nu au dreptate, m-am saturat sa vad oameni buni redusi la tacere, la incercari zadarnice, la o calitate a vietii aflata la limita decentei. M-am saturat de domnia iprocriziei, a mediocritatii, a diplomatiei, a falsitatii, a relatiilor si conexiunilor care le rezolva pe toate, a tupeului fara margini care razbate in fata adevarului, inteligentei, onestitatii, dreptatii, bunului simt, calitatii. M-am saturat sa fiu considerata “nechibzuita” si “fara minte” de fiecare data cand ii confrunt pe cei care incearca sa faca din mediocritatea lor o regula, m-am saturat sa lupt singura impotriva nedreptatilor la care altii, din frica si lipsa de caracter, aleg sa inchida ochii.

Este pacat... ca lumea ar fi putut sa evolueze intr-un sens bun, nu sa ajunga ce este astazi... ierarhiile ar fi fost altele sau poate nu ar fi existat deloc daca am fi avut putin curaj si puterea de a ne sacrifica pentru dreptate.