Transluciditate

Intotdeauna sub un văl de transluciditate, se insinueaza precum fata morgana. Nu crezi pana nu vezi. Si daca nu o sa vezi, nu o sa crezi? Alteori, din indicii inselatoare, plasezi cu usurinta etichete cu “da” si “nu”. Nimic nu iti mai schimba parerea. Am ascuns forma norilor sub stralucirea soarelui si am ascuns soarele in spatele norilor. O sa te mire cand o sa te ploua sau cand vei fi ars de raze pentru ca ti-a fost lene sa te uiti in sus.      

Uneori isi intorcea insesizabil capul spre dreapta

Aluneca incet, ca pe mucusul unei moluste,

Ramanea fara combustibil si se oprea,

O batea vantul si se lasa suflata,

O batea vantul si se impotrivea.

Astepta zile si milioane de ani,

Fugea pana i se aprindea pamantul de sub picioare,

Vedea in ceata si isi freca ochii,

Dar muntele era la fel de departe.

Picaturile de transpiratie ii spalau frica,

Inima ii pompa speranta in vene,

Uneori isi intorcea insesizabil capul spre dreapta

Si ii vorbea.

Valurile ii izbeau timpanul

Si scuipa gustul sarat din gura.

Isi zgaria talpile de scoicile sparte,

Dar muntele era la fel de departe. 

Inca ii aud ecoul mic

Am tot incercat sa potrivesc conturul rigid al realitatii peste forma viselor mele pana cand s-a frant cu un sunet scurt si surd. Inca ii aud ecoul mic. Se sincronizeaza perfect cu bataile inimii mele.

Nu am fost niciodata atenta la conturul pe care incercam sa il modelez. Nu stiu ce continut ar fi vrut sa cuprinda, ce fel de viata trebuia sa stea intre marginile sale. Fara sa pot sa aflu cum ar fi fost sa se umple singur de sens, am riscat sa il indoi peste o forma evident diferita. Cred ca intotdeauna am incercat sa fortez lucrurile, evenimentele, actiunile si chiar sentimentele oamenilor astfel incat sa corespunda viselor mele. Poate daca le-as fi lasat sa se intample de la sine sau i-as fi lasat pe oameni sa simta inainte sa le asociez eu sentimente, rezultatul ar fi fost mai bun. Dar nu am niciodata suficienta rabdare si mai ales incredere ca viata ar fi facut ceea ce ar fi trebuit sa faca... Desigur ca singura lectie invatata din incercarile mele de a regiza lumea din jur a fost ca nu am suficienta putere sa o fac. Singura concluzie la care am ajuns a fost ca poti sa controlezi destul de ingenios multe lucruri din viata, dar te vei lovi invariabil de neputinta de a influenta sentimentele celorlalti. Ca un copil care loveste in pamant atunci cand nu primeste ce vrea, mi-am plans de multe ori esecul, frustrarea, imposibilitatea de a orice... Poate ca singura cale de a renunta sa mai incerc ceea ce mi s-a confirmat de multe ori ca imi este imposibil de obtinut ar fi sa inteleg, sa aflu care e trucul din spatele numarului de iluzie sau magie al celorlalti, care e secretul sau siretlicul prin care ei reusesc sa pacaleasca marginile fixe ale realitatii astfel incat sa incapa peste forma atat de diferita a viselor lor.  

Greutatea de fulg a perfectiunii

Poate ca pretul perfectiunii nu merita platit. Daca vrei sa ai ceva perfect, vei ajunge sa nu mai primesti nimic pentru ca un perfectionist nu accepta jumatatile de masura. Daca vrei sa faci ceva perfect, vei ajunge sa nu faci nimic pentru ca un perfectionist nu poate da ca rezultat al muncii sale o lucrare mediocra. Pentru toti ceilalti, e invizibil gandul tau de a face lucrurile perfect; ei vad doar rezultatul, adica nimic. Toata preocuparea si principiul moral pe care le-ai depus nu transpar, ele vor ramane numai in tine, ca o povara menita sa contrabalanseze greutatea de fulg a perfectiunii care ar fi trebuit sa reiasa din el.

Nu stiu daca gandul sau dorinta de a atinge intr-un fel sau altul perfectiunea isi merita pretul; daca e convenabil sa te alegi cu un gol imens tocmai pentru ca ai cerut totul. Poate e mai bine sa nu poti gandi sau cere nimic mai mult decat nivelul mediocru si sa obtii tot atat. Vei fi multumit, satisfacut, balanta iti va fi echilibrata. In schimb, mi se pare ca, cu cat incarci mai mult talerul asteptarilor cu dorinte perfectioniste, cu atat se va ridica mai sus talerul rezultatelor efective. Greutatea a ceea ce vei obtine va fi mai mica cu cat incarci mai mult partea care tine eforturile, sperantele de perfectiune, dorinta.

Sunt perfectionista si tocmai din aceasta cauza trebuie sa ma multumesc mereu cu nimic...  

Cand principiile costa

Ma intrebam cum s-au simtit toti oamenii care au luptat in van pentru lucrurile in care au crezut, oamenii care erau pedepsiti pentru ca aveau dreptate dar nimeni nu era suficient de pregatit sa vada adevarul. Cum s-au simtit cei care au sustinut ca pamantul e rotund cand toata lumea credea ca e plat... cum s-au simtit cei care au explicat lucruri adevarate si reale celor care sustineau contrariul, dar aveau “dreptate” pentru ca erau mai multi, pentru ca erau majoritatea. Ma intrebam... si am aflat. 

Puterea sta de cele mai multe ori in mainile celor mai gresiti oameni. Astfel, mediocritatea a ajuns un standard, iar viata devine un chin pentru cei care se ridica deasupra ei. Nu ai voie sa fii mai bun decat ignorantii, nu ai voie sa le spui in fata ca sunt prosti, nu ai voie sa le demonstrezi cu argumente si situatii reale valide ca gresesc, ca nu sunt in stare sa faca lucrurile asa cum le fac cei peste medie, nu ai voie sa iti ocupi locul meritat, superior lor. Esti condamnat fie la o viata de servilitate in fata mediocritatii, o viata in care accepti parerea lor si aderi la standardele lor, devenind tu insuti mediocru; fie la o viata de lupta impotriva mediocritatii, o viata in care iti risti propria siguranta pentru a rasturna niste situatii deja incetatenite ca fiind normale, o viata de incercari in van, de vorbe adresate peretilor, de frustrari si neputinta. Cum am ajuns oare intr-o lume in care cei ignoranti sunt deasupra celor care vad mult mai multe decat ei? Cum am ajuns sa ne fie frica sa ii corectam doar pentru ca, dintr-o intamplare (nedreapta) a vietii, puterea se afla la ei? Contribuind fiecare la aceasta “spirala a tacerii”, am facut lumea mai rea, mai proasta, adecvata celor rai si prosti si nefavorabila noua. Din frica si din instinct de supravietuire, am pastrat adevarul numai pentru noi uitand ca exista totusi posibilitatea de a infrunta majoritatea.

M-am saturat de lucrurile pe care nu se cuvine sa le spui pentru ca “o vei pati”, pentru ca “vei regreta” etc. M-am saturat sa nu pot spune adevarul, m-am saturat ca viata mea sa fie in mainile unor oameni incontestabil inferiori mie. M-am saturat de nedreptatile care i-au adus pe unii in postura de a-si permite sa spuna si sa faca orice chiar daca nu au dreptate, m-am saturat sa vad oameni buni redusi la tacere, la incercari zadarnice, la o calitate a vietii aflata la limita decentei. M-am saturat de domnia iprocriziei, a mediocritatii, a diplomatiei, a falsitatii, a relatiilor si conexiunilor care le rezolva pe toate, a tupeului fara margini care razbate in fata adevarului, inteligentei, onestitatii, dreptatii, bunului simt, calitatii. M-am saturat sa fiu considerata “nechibzuita” si “fara minte” de fiecare data cand ii confrunt pe cei care incearca sa faca din mediocritatea lor o regula, m-am saturat sa lupt singura impotriva nedreptatilor la care altii, din frica si lipsa de caracter, aleg sa inchida ochii.

Este pacat... ca lumea ar fi putut sa evolueze intr-un sens bun, nu sa ajunga ce este astazi... ierarhiile ar fi fost altele sau poate nu ar fi existat deloc daca am fi avut putin curaj si puterea de a ne sacrifica pentru dreptate.

Ar fi ciudat si absurd...

Totul pare ca a mai fost cel putin inca o data... ca si cand m-as invarti in cerc, pe aceleasi linii, dar mereu mai profund. Conform acestei traiectorii in spirala, ar trebui sa ajung la un moment dat intr-un punct final... Dar toate liniile spiralei ajung acolo, ceea ce inseamna ca am mai fost acolo si, nu stiu de ce sau cum, am ajuns sa incep o spirala paralela cu prima, in profunzimea ei, in loc sa raman acolo, in varful palniei, unde toate incertitudinile si nelinistile ar trebui sa se opreasca, sa nu treaca dincolo, unde ar trebui sa se decanteze numai esentialul si, in urma acestei separari, sa ramana un echilibru precar cat un varf de ac, dar totusi un echilibru, o armonie pe care nu o gasesti in niciun alt punct al spiralei.

Totul e atat de cunoscut si totusi ma surprinde de fiecare data... Ar trebui sa ma obisnuiesc, sa nu imi mai pese... asa cum incetam sa mai plangem de fiecare data cand aerul ne inteapa plamanii odata ce ne obisnuim cu senzatia, odata ce ne-am nascut si am trecut peste prima respiratie. Ar fi ciudat si absurd sa plangem de fiecare data ca atunci, ca prima data... desi poate ne doare la fel ca atunci...  

A tot palpait pana s-a stins... (sau agonia becului din bucatarie)

Poate sa vorbesti tot timpul despre incercari ratate, frustrari, esecuri, nedreptate si lipsa de orice devine plictisitor si autosabotant. La un moment dat, devine o rutina sa fii un pierzator, sa te chinui de o mie de ori mai mult decat altii pentru lucruri pe care nici nu le obtii pan la urma. La un moment dat, devine chiar normal ca totul sa mearga prost si nimic sa nu iasa cum trebuie. Te obisnuiesti cu tine asa, exemplul definitoriu de ratat, devii prea obosit sa-ti mai contesti situatia si faci greseala de a o accepta ca atare, de a te multumi cu toate rahaturile care ti se servesc, de a fi intotdeauna cel care nu merita nimic. Pentru ca ai incredere in evaluarea celorlalti, conform careia esti estimat undeva la zero, adopti aceeasi impresie despre tine si ajungi sa te consideri un nimic si  mai mare decat te cred ceilalti. E mai usor asa sa inghiti pastilele amare de fiecare zi pentru ca e ca si cand ti-ai fi amortit simturile inainte. Nu mai simti gustul, nu mai doare. Daca intre a-ti contesta situatia si a incerca sa o schimbi (fara rezultat, ce-i drept) si a te autoconvinge ca intr-adevar asta meriti, alegi a doua varianta, vei deveni cu siguranta o nulitate pentru ca a disparut pana si ultima (sau singura) persoana care mai credea in tine, adica tu.

E greu sa crezi in lucruri pe care nu le sustine nimeni, dar e si mai greu sa sustii lucruri pe care nu le sustine nimeni. Uneori, esti prea slab sa o faci pe a doua, dar ar trebui sa fie inadmisibil sa nu o faci nici pe prima. Cand ai incetat sa crezi in tine, ai incetat practic sa existi. Nu pentru ceilalti, pentru ca oricum nu ai existat niciodata pentru ei, dar pentru tine. Nu vei mai exista nici pentru tine si atunci pentru cine pretinzi sa mai existi?  

Si oricum nu am inteles niciodata de ce aurul e mai valoros decat aripile de fluturi...

Lumea, oamenii din jurul nostru au ajuns sa fie un fel de cantar care ne evalueaza valoarea. Au unitatile lor de masura, balantele lor, o precizie mai mare sau mai mica, dar cert e ca toata lumea are un etalon cu care te compara si caruia se intampla sa nu prea ii corespund. Ce se intampla cand valoarea ta e evaluata la zero, cand nici macar nu declansezi mecanismul de cantarire pentru ca esti atat de pe dinafara canoanelor?

Unitatile de masura sunt arbitrare, niste conventii care ajung reguli si, pana la urma, adevaruri naturale doar pentru ca sunt aprobate de majoritatea. De obicei, se masoara lucruri care sunt destinate unui schimb, care implica o relatie intre cel putin doi oameni. Ce rost are sa cantaresti ceva daca nu il vei cumpara sau vinde? Masurarea nu are valoare pentru ceilalti in absenta actiunii in scopul careia a fost facuta. Dar cum nu poti masura timpul in kilograme, distanta in litri sau greutatea in secunde, nu ma poti masura nici pe mine cu patratelul tau iluzoriu ideal si canonic din creier. Pentru ca uneori e vizibil cu ochiul liber ca nu exista nicio sansa sa corespund etalonului de masurare, evaluare si valorificare al lumii.

Si oricum nu am inteles niciodata de ce aurul e mai valoros decat aripile de fluturi...

Paradox

Voi fi intotdeauna o persoana care stie ce trebuie sa fie, dar care nu va fi niciodata asa; care nu va incerca macar sa fie asa cum trebuie sa fie... pentru ca nu vrea sa fie asa cum trebuie sa fie.

Voi fi intotdeauna rupta in doua de contradictoriul dintre a ma plange de ce nu reusesc sa fiu si dorinta de a ramane ceea ce sunt.

Imi doresc sa raman ceea ce sunt, adica o persoana care isi doreste sa fie altcineva.