Uneori, mintea mi-o ia inaintea sentimentelor, desi lumea se plange ca se intampla invers. Uneori, analiza si aprofundarea, cantarirea, trecerea prin filtrul atator masuri de judecata te tine pe loc, dar te tine si in viata. E un fel de ruleta a destinului... si, de fiecare data cand mizez pe minte, pierd, dupa cum, de fiecare data cad mizez pe sentimente, pierd. Nu stiu daca exista vreo forma de sincronizare astfel incat sa alegi bine, sa te lasi condus de ceea ce trebuie. Nu stiu daca cineva a putut vreodata sa gaseasca mijlocul drumului dintre cele doua, daca poti sa simti cu masura, in mod controlat sau sa gandesti fara sa renunti cu totul la emotii.
Si cand te gandesti ca emotiile sau sentimentele nici nu exista cu adevarat, ca nu pot fi atinse, vazute, auzite, gustate sau mirosite... Cand te gandesti ca organul cu care receptam aceste impulsuri invizibile e el insusi invizibil, poate inventat... Cand te gandesti cate consecinte reale au avut aceste simturi imaginate, cate actiuni au condus spre realizare, cati oameni au influentat macar o data...
Daca ar fi existat in noi, in mod obiectiv, organul care sa depisteze aceste impulsuri, as fi inteles iminenta inventare a inpulsurilor insele. Ar fi fost o inventie cauzata de necesitatea de a pune la lucru acest organ care nu ar fi folosit altfel la nimic.
Daca am fi avut acces la toate aceste emotii, sentimente si trairi fara sa le putem simti, masura ca intensitate si analiza, as fi inteles nevoia de a inventa un organ potrivit care sa le perceapa.
Dar, din moment ce nici emotiile, nici organul nu au existat astfel, ce nevoie am avut sa le imaginam pe amandoua, sa le facem guvernatoarele vietii noastre, adversare redutabile pentru tot ce e “rational”, “potrivit” si “conform” in viata?...
E ciudat cum nu putem produce impulsurile pe care le percepem cu un organ folosind acelasi organ. Nu pot sa creez imagini pentru tine folosindu-mi ochii sau sa te fac sa auzi ceva folosindu-mi urechile... Dar cu organul imaginar, inventat spre binele si raul nostru in acelasi timp, pot sa simt emotii si sa le transmit; pot sa produc in schimb ceea ce receptez de la tine, pot sa creez o legatura pe care altfel nu o putem atinge; pot sa primesc si sa dau cu acelasi organ pana cand nu mai stiu care e emotia ta si care a mea, pana cand totul devine un singur sentiment, fara capete sau directii de transmitere.
Si atunci intreaga “lupta” dintre minte si sentimente devine ea insasi imaginata... pentru ca mintea, gandind rational, a trebuit sa imagineze sentimentele si organul lor asociat pentru a supravietui. Mintea e de vina ca a creat ceva de care s-a lasat apoi subjugata.
Mintea mi-o ia deci inaintea sentimentelor pentru ca ma gandesc la toate emotiile, sentimentele si trairile, pozitive sau negative, pentru ca le analizez si ma mint ca pot sa le despic in zeci de firicele pana cand voi ajunge la samburele adevarului adanc ascuns intre ele. Dar, daca mintea a decis, gandind rational, ca este nevoie de sentimente si, ca atare, le-a inventat, trebuie sa fie suficient de desteapta sa se si descurce cu ele, sa le faca fata.
