Uneori, ma izbeste realitatea existentei noastre constranse, lipsa posibilitatii de a alege pentru noi insine, de a fi liberi. Ma loveste imaginea noastra, a tuturor, urmand niste reguli, consecinte ale felului in care a evoluat societatea, lumea. Cum e posibil sa ne numim liberi si, in acelasi timp, sa nu putem alege cum ne vom petrece ziua sau noaptea? Cum e posibil sa ne numim liberi cand injuram de fiecare data cand suna alarma de dimineata, cand facem zilnic ceea ce trebuie si nu ceea ce vrem cu adevarat? Cum ne putem irosi zilele pentru simplul motiv de a avea un loc unde sa ne prabusim de oboseala seara si de unde sa ne trezim din nou dis de dimineata a doua zi? Unde suntem noi in toata treaba asta?
As vrea sa ploua si sa stau pe pervazul ferestrei, sa numar stropii, sa tresar odata cu frunzele lovite de ei, sa respir aerul umed, sa simt vantul, sa nu-mi pese, sa fiu acum si nu in secunda urmatoare, sa nu planuiesc, sa nu ma preocup, sa am intr-adevar o optiune, sa nu decida lumea si conventiile ei pentru mine. As vrea sa pot sa ma sustrag regulilor tampite, banale, considerate ca fiind singura optiune, fara sa fiu luata drept nebuna. Daca toti am decide ca, de maine, nu mai trebuie sa fim ceea ce se presupune ca trebuie sa fim, poate ca am fi cu totii mai fericiti, ne-am simti mai liberi, mai putin frustrati si poate ca am face lucrurile mai bine... pentru ca le-am face din inima, nu din obligatie, pentru ca le-am face in urma unei alegeri personale, nu ca rezultat al unei constrangeri.
Ceva e putred in lume si e clar ca nu se mai poate face nimic pentru asta... Nu mai exista iesire sau cale de intoarcere... Viata de astazi e rezultatul a mii de ani de reguli, clasificari si supuneri, de compromisuri acceptate si nedreptati inghitite. Nu am glas, dar strig in soapta cat pot de tare... macar in capul meu reusesc uneori sa acopar vacarmul care ma inconjoara.
No comments:
Post a Comment