Ce nevoie am avut sa le imaginam pe amandoua?

Uneori, mintea mi-o ia inaintea sentimentelor, desi lumea se plange ca se intampla invers. Uneori, analiza si aprofundarea, cantarirea, trecerea prin filtrul atator masuri de judecata te tine pe loc, dar te tine si in viata. E un fel de ruleta a destinului... si, de fiecare data cand mizez pe minte, pierd, dupa cum, de fiecare data cad mizez pe sentimente, pierd. Nu stiu daca exista vreo forma de sincronizare astfel incat sa alegi bine, sa te lasi condus de ceea ce trebuie. Nu stiu daca cineva a putut vreodata sa gaseasca mijlocul drumului dintre cele doua, daca poti sa simti cu masura, in mod controlat sau sa gandesti fara sa renunti cu totul la emotii.

Si cand te gandesti ca emotiile sau sentimentele nici nu exista cu adevarat, ca nu pot fi atinse, vazute, auzite, gustate sau mirosite... Cand te gandesti ca organul cu care receptam aceste impulsuri invizibile e el insusi invizibil, poate inventat... Cand te gandesti cate consecinte reale au avut aceste simturi imaginate, cate actiuni au condus spre realizare, cati oameni au influentat macar o data...

Daca ar fi existat in noi, in mod obiectiv, organul care sa depisteze aceste impulsuri, as fi inteles iminenta inventare a inpulsurilor insele. Ar fi fost o inventie cauzata de necesitatea de a pune la lucru acest organ care nu ar fi folosit altfel la nimic.

Daca am fi avut acces la toate aceste emotii, sentimente si trairi fara sa le putem simti, masura ca intensitate si analiza, as fi inteles nevoia de a inventa un organ potrivit care sa le perceapa.

Dar, din moment ce nici emotiile, nici organul nu au existat astfel, ce nevoie am avut sa le imaginam pe amandoua, sa le facem guvernatoarele vietii noastre, adversare redutabile pentru tot ce e “rational”, “potrivit” si “conform” in viata?...

E ciudat cum nu putem produce impulsurile pe care le percepem cu un organ folosind acelasi organ. Nu pot sa creez imagini pentru tine folosindu-mi ochii sau sa te fac sa auzi ceva folosindu-mi urechile... Dar cu organul imaginar, inventat spre binele si raul nostru in acelasi timp, pot sa simt emotii si sa le transmit; pot sa produc in schimb ceea ce receptez de la tine, pot sa creez o legatura pe care altfel nu o putem atinge; pot sa primesc si sa dau cu acelasi organ pana cand nu mai stiu care e emotia ta si care a mea, pana cand totul devine un singur sentiment, fara capete sau directii de transmitere.

Si atunci intreaga “lupta” dintre minte si sentimente devine ea insasi imaginata... pentru ca mintea, gandind rational, a trebuit sa imagineze sentimentele si organul lor asociat pentru a supravietui. Mintea e de vina ca a creat ceva de care s-a lasat apoi subjugata.

Mintea mi-o ia deci inaintea sentimentelor pentru ca ma gandesc la toate emotiile, sentimentele si trairile, pozitive sau negative, pentru ca le analizez si ma mint ca pot sa le despic in zeci de firicele pana cand voi ajunge la samburele adevarului adanc ascuns intre ele. Dar, daca mintea a decis, gandind rational, ca este nevoie de sentimente si, ca atare, le-a inventat, trebuie sa fie suficient de desteapta sa se si descurce cu ele, sa le faca fata.   

La fel ca intotdeauna, la fel ca niciodata...

Uneori, ma izbeste realitatea existentei noastre constranse, lipsa posibilitatii de a alege pentru noi insine, de a fi liberi. Ma loveste imaginea noastra, a tuturor, urmand niste reguli, consecinte ale felului in care a evoluat societatea, lumea. Cum e posibil sa ne numim liberi si, in acelasi timp, sa nu putem alege cum ne vom petrece ziua sau noaptea? Cum e posibil sa ne numim liberi cand injuram de fiecare data cand suna alarma de dimineata, cand facem zilnic ceea ce trebuie si nu ceea ce vrem cu adevarat? Cum ne putem irosi zilele pentru simplul motiv de a avea un loc unde sa ne prabusim de oboseala seara si de unde sa ne trezim din nou dis de dimineata a doua zi? Unde suntem noi in toata treaba asta?

As vrea sa ploua si sa stau pe pervazul ferestrei, sa numar stropii, sa tresar odata cu frunzele lovite de ei, sa respir aerul umed, sa simt vantul, sa nu-mi pese, sa fiu acum si nu in secunda urmatoare, sa nu planuiesc, sa nu ma preocup, sa am intr-adevar o optiune, sa nu decida lumea si conventiile ei pentru mine. As vrea sa pot sa ma sustrag regulilor tampite, banale, considerate ca fiind singura optiune, fara sa fiu luata drept nebuna. Daca toti am decide ca, de maine, nu mai trebuie sa fim ceea ce se presupune ca trebuie sa fim, poate ca am fi cu totii mai fericiti, ne-am simti mai liberi, mai putin frustrati si poate ca am face lucrurile mai bine... pentru ca le-am face din inima, nu din obligatie, pentru ca le-am face in urma unei alegeri personale, nu ca rezultat al unei constrangeri.

Ceva e putred in lume si e clar ca nu se mai poate face nimic pentru asta... Nu mai exista iesire sau cale de intoarcere... Viata de astazi e rezultatul a mii de ani de reguli, clasificari si supuneri, de compromisuri acceptate si nedreptati inghitite. Nu am glas, dar strig in soapta cat pot de tare... macar in capul meu reusesc uneori sa acopar vacarmul care ma inconjoara.  

A clipi in intuneric

Ciudat. Pustiu. Prea tarziu. Nu inteleg. Nepasare. Incapatanare. A clipi in intuneric. Prea putin. Frustrare. Operatie exceptata. Cuvinte frante. Gand incetosat. A sangera pentru golire. Sens. Dor. A stinge lumina. Mereu la fel. Obosita de vid. Nimic. Prea multul sufocant. O respiratie sonora. Demult... Resemnare. Compromis. As vrea. Din ce in ce mai putin, din ce in ce mai nimic. Nisipul din clepsidra. Durere surda. A alege. M-am saturat. A extrage sare din lacrimi. Imposibilitate. Copii naivi. Emotii care te rod. A avea. Nu. Teama. Asteptare. De unde sa stiu? Absurd. Adevarul? De o mie de ori mai mult decat altii. Vibratie. Amortire. Sunet. Carcel in inima. Lipsa de perspectiva. Aritmie. Focar seismic. A merge mai departe in directia opusa. Eliberare. Lipsa. A incerca in van. Ploaie mica. Obscur orbitor. Frisoane in arsita. Incorect. Marionete. Respiratie artificiala. Daca ar fi. A te sugruma. Infect. Limite. A aspira. Prabusire. Vomit. 

Un drum intre doua perfectiuni

Nu stiu daca ar trebui sa contorizam secundele ca si cand s-ar scadea dintr-un numar predefinit, ca un fel de numaratoare inversa, sau ca si cand s-ar aduna, una cate una, de la zero la x. Nu stiu daca viata si timpul petrecut traind sunt firele de nisip din jumatatea de sus a clepsidrei, care se scurg iremediabil in jos pana cand nu va mai ramane niciunul, sau, dimpotriva, firele din jumatatea de jos a clepsidrei, care se aduna incet-incet umpland golul initial, implinindu-l.

Nu stiu daca viata trece, se destrama cu fiecare respiratie din noi sau, dimpotriva, se construieste treptat. Nu stiu daca am fost intregi la inceput, in jumatatea de sus a clepsidrei, inainte de a fi pusi in pozitie verticala pentru ca firele de nisip sa-si urmeze cursul gravitational sau ajungem intregi abia la final, cand toate firele se aduna in jumatatea de jos... Cert e ca in timpul vietii, deci nici la inceput, nici la sfarsit, nu suntem intregi pentru ca o parte din noi va fi mereu in partea de sus a clepsidrei, asteptand sa se scurga in jos, iar restul va fi mereu in partea de jos, asteptand sa primeasca firele care sunt inca sus. In timpul vietii, vom fi mereu intr-un parcurs, un drum intre doua perfectiuni, intre gramajoara initiala de nisip si cea finala.  

A tot palpait pana s-a stins... (sau agonia becului din bucatarie)

Poate sa vorbesti tot timpul despre incercari ratate, frustrari, esecuri, nedreptate si lipsa de orice devine plictisitor si autosabotant. La un moment dat, devine o rutina sa fii un pierzator, sa te chinui de o mie de ori mai mult decat altii pentru lucruri pe care nici nu le obtii pan la urma. La un moment dat, devine chiar normal ca totul sa mearga prost si nimic sa nu iasa cum trebuie. Te obisnuiesti cu tine asa, exemplul definitoriu de ratat, devii prea obosit sa-ti mai contesti situatia si faci greseala de a o accepta ca atare, de a te multumi cu toate rahaturile care ti se servesc, de a fi intotdeauna cel care nu merita nimic. Pentru ca ai incredere in evaluarea celorlalti, conform careia esti estimat undeva la zero, adopti aceeasi impresie despre tine si ajungi sa te consideri un nimic si  mai mare decat te cred ceilalti. E mai usor asa sa inghiti pastilele amare de fiecare zi pentru ca e ca si cand ti-ai fi amortit simturile inainte. Nu mai simti gustul, nu mai doare. Daca intre a-ti contesta situatia si a incerca sa o schimbi (fara rezultat, ce-i drept) si a te autoconvinge ca intr-adevar asta meriti, alegi a doua varianta, vei deveni cu siguranta o nulitate pentru ca a disparut pana si ultima (sau singura) persoana care mai credea in tine, adica tu.

E greu sa crezi in lucruri pe care nu le sustine nimeni, dar e si mai greu sa sustii lucruri pe care nu le sustine nimeni. Uneori, esti prea slab sa o faci pe a doua, dar ar trebui sa fie inadmisibil sa nu o faci nici pe prima. Cand ai incetat sa crezi in tine, ai incetat practic sa existi. Nu pentru ceilalti, pentru ca oricum nu ai existat niciodata pentru ei, dar pentru tine. Nu vei mai exista nici pentru tine si atunci pentru cine pretinzi sa mai existi?  

O plonjare catre viitor din care lipseste momentul aterizarii

Un hiat... ca o pauza intre ceva si altceva, o perioada neglijabila ulterior, dar pe care totusi trebuie sa o traiesti; ca un salt peste o baltoaca intr-o zi ploioasa, o saritura in care ti se pare ca nu ai desprins inca piciorul stang de pe asfalt inainte sa il pui jos pe dreptul...

O lipsa, o gaura efectiva de sunet, care pare sa nu insemne nimic, sa nu conduca spre nicaieri. O plonjare catre viitor din care lipseste momentul aterizarii...

E greu de inteles cum ne deplasam dintr-un moment in altul daca intotdeauna suntem intr-un moment... Cand se mai produce deplasarea efectiva, cand parcurgem distanta temporala de la A la B? Cand sarim din trecut in viitor? Unde e prezentul?

Totul e o planificare si totul e o reamintire... Simt de multe ori ca nu sunt. Ma autoiluzionez ca am fost si sper ca voi fi. Am ajuns in punctul in care pot sa rememorez ziua de maine.

Paradox

Voi fi intotdeauna o persoana care stie ce trebuie sa fie, dar care nu va fi niciodata asa; care nu va incerca macar sa fie asa cum trebuie sa fie... pentru ca nu vrea sa fie asa cum trebuie sa fie.

Voi fi intotdeauna rupta in doua de contradictoriul dintre a ma plange de ce nu reusesc sa fiu si dorinta de a ramane ceea ce sunt.

Imi doresc sa raman ceea ce sunt, adica o persoana care isi doreste sa fie altcineva. 

Dualitate

Nu suntem perfecti pentru ca nu putem fi in acelasi timp si buni si rai. Nu suntem perfecti pentru ca alegem intotdeauna una dintre cele doua stari. Nu suntem perfecti pentru ca traim constienti fiind ca exista un Bine si un Rau. Nu suntem perfecti pentru ca gandim la asta. Daca nu am avea aceste doua categorii mentale – Bine si Rau – pe care le opunem una celeilalte asa cum nu facem cu nicio alta pereche de antonime in viata asta, daca ne-am elibera de permanenta necesitate de a alege (si de a alege corect), poate ca am reusi sa fim perfecti.

Pentru a fi perfecti, ar trebui sa fim pur si simplu, dar intotdeauna ne impunem sa fim cumva. Atat timp cat vom fi cumva, nu vom fi perfecti.

Ne e frica sa fim pur si simplu pentru ca exista riscul sa descoperim ca nu suntem “buni”. Niciodata nu ne eliberam intr-atat de povara de a ne modela pe noi insine incat sa ne cunoastem macar noi pe noi cu adevarat. E ca si cand ai incerca sa ambalezi cat mai frumos o cutie pe care nu ai avut curajul niciodata sa o deschizi.

Sunt sigura ca de fapt niciunul din noi nu ar descoperi, daca ar avea curajul sa se elibereze pe sine de sine si sa se deschida cu adevarat, ca este rau sau “asa cum nu ar trebui sa fie”. Sunt sigura ca, daca am  avea curajul sa ne dezbracam complet sufletul si mintile, macar in fata propriei persoane, niciunul nu am afla ca acolo, in interior, suntem “buni”. Am afla, cred, ca nu suntem “rai” si ca nu suntem “buni”. Pentru ca nu suntem puri, una sau alta. Am descoperi numai ca suntem perfecti. 

Nu e nimic altceva decat noi in lumea asta

Cand te-ai obisnuit deja cu linistea, dar nu suficient incat sa nu incerci sa o acoperi cu sunete artificiale, cand te-ai resemnat ca singurul aer pe care il vei inspira e acelasi pe care l-ai expirat mai devreme, se poate spune ca esti cu un pas mai aproape de a intelege aleatoriul, arbitrariul momentelor care trec. Incapatanarea de a gasi sensuri in ceea ce nu e decat o aruncatura intamplatoare a unor zaruri cu mai mult de sase fete nu face decat sa creeze frustrari, sa ne distraga atentia de la putinul, dar adevaratul, care se intampla.

Nu e nimic altceva decat noi in lumea asta si nu stiu de ce ne ia fiecaruia o viata intreaga sa intelegem si, mai ales, sa acceptam asta. 

Libertatea de a alege

Daca ar fi sa avem posibilitatea de a alege, probabil ca am fi atat de pretentiosi incat, in incercarea noastra de a alege perfectiunea, am ramane pana la urma fara nimic. Poate ca e mai bine si ar trebui sa ne simtim usurati ca ni s-a luat de pe umeri responsabilitatea de a ne face viata, de a alege cine suntem si cum traim sau murim. Poate ca ar trebui sa fim recunoscatori ca ni s-a dat aleatoriu un destin pe care trebuie sa il parcurgem, sa il implinim sau uneori sa il reparam, in loc sa ni se ceara sa decidem noi toate acestea.

Am fi explodat curand daca nu am fi avut sansa de a blama pe altcineva/altceva pentru viata noastra, daca nu am fi avut dreptul de a ne plange, de a acuza nedreptatea, de a ne simti victime, sarace creaturi care nu au primit ce au meritat. Cum am fi trait cu vina vesnica de a ne fi facut singuri nefericiti? Cum am fi trait cu gandul permanent ca am ratat sansa de a face totul altfel, de a fi altcineva, de a exista altfel? Cum am mai fi simtit si cum am mai fi plans impreuna, cum ne-am mai fi compatimit reciproc? Ce rost ar fi avut o imbratisare intr-o lume de invingatori? De unde am fi nascut sarea lacrimilor noastre si cum ar fi crescut mainile care sa ni le stearga?

Daca nu am fi fost atat de vulnerabili, nu am fi construit atatea arme pentru a ne proteja; nu ar mai fi existat sentimentele si dependenta noastra reciproca. Nu ne-am mai fi aliat impotriva unui gol pe care oricum nu-l vom umple cu altceva decat iluzii; as fi fost eu, ai fi fost tu, dar niciodata noi.

Cred ca ar trebui sa fim fericiti ca suntem nefericiti.

Coplesiti de viata

Sufocare. Prea mult. Autocontrol. Inainte sau in cerc? Sfarsit. Lipsa de continut.

Ne e teama ca vom muri fara sa fi trait, fara sa fi umplut de semnificatie acest vid finit numit viata care ni se da la inceput. Presiunea de a fi ne inteapa plamanii cu fiecare respiratie, dar intotdeauna facem la fel cu ce am reusit sa inspiram: il expiram.

Cand simtim prea mult si atat de puternic incat ne ameteste, nu avem de ales decat sa reprimam acest prea mult, sa il autocontrolam, de parca ne-ar apartine vreun pic. Probabil iluzia ca ne detinem sentimentele e cea mai mare greseala pe care o facem fata de noi insine si fata de viata in general. Iluzia si incapatanarea autocontrolului ne distrug, ne digera incet incet pana cand nu mai ramane din noi decat impresia a ceea ce am digerat sau mai degraba ne-a digerat, niste materii toxice infecte, singurele dovezi ale unei minuni ingurgitate.

Ne autoiluzionam ca am invatat sa crestem, sa nu ne repetam greselile, sa fim mai buni, mai putin toxici fata de noi insine. Ne autoiluzionam ca nu ne vom mai face rau, ca o vom lua drept inainte in loc sa ne intoarcem in cerc. Cand am crezut cu adevarat ca am reusit asta, in fata noastra recunoastem acelasi final sau inceput pe care l-am mai vazut de atatea ori in aceleasi conditii. Atunci ne declaram neputinciosi si decidem sa punem punct incercarilor noastre dureroase, dar sfarsitul pe care ni-l planuim pare sa nu vina niciodata. Si poate atunci cand va veni cu adevarat, tot ce ni se va arata in fata lui ni se va parea atat de lipsit de continut incat ne vom dori sa nu se fi sfarsit inca totul, sa ni se mai dea o sansa pentru a incerca sa dam sens. Vom cere atunci neputinciosi sa ni se dea inapoi sufocarea de care ne plangeam, "prea mult"-ul pe care il simteam fara sa ne putem autocontrola; vom sti atunci ca inainte sau in cerc e acelasi lucru, pentru ca ambele duc spre un sfarsit, un sfarsit al unei lipse de continut.