Time of death: ...

Voi fi intotdeauna persoana care incearca sa resusciteze insistent si cu sperante reale cadavrul la care au renuntat toti ceilalti, persoana care anunta ora decesului cu mult timp dupa ce acesta s-a produs de fapt. 

Poti sa ai dreptate si sfarsitul tot va veni

Mereu va fi greu sa accepti sfarsitul, capatul drumului. Faptul ca niciodata, niciodata, niciodata nu se va mai intampla ceva, orice ar fi. Faptul ca nu se mai poate face nimic. Faptul ca trebuie sa accepti, sa treci peste frustrare, sa recunosti ca sunt lucruri, multe lucruri pe care nu poti sa le controlezi. Sa traiesti in continuare cu resemnarea ca nu va fi asa cum ar fi trebuit sa fie, ca nu va fi asa cum ai fi vrut tu sa fie.

Murim. Si noi si ceilalti si tot ce e intre noi. Murim din cauza noastra si a celorlalti si a ceea ce e intre noi. In fata mortii sau a sfarsitului in general, nu e suficient sa vrei, nu e indeajuns sa crezi, nu e suficient sa dai tot, dar absolut tot din tine. Nimic nu ajunge pentru a opri sfarsitul. Poti sa te tavalesti pe pamant si sa lovesti cu pumnii pana te invinetesti si simti durerea pana in oase; poti sa plangi pana cand ochii iti vor fi doar niste fante inguste acoperite de doua ploape grele, ce aproape plesnesc; poti sa ai argumente, poti sa ai sentimente, poti sa ai motive, poti sa ai dreptate si sfarsitul tot va veni.  

Iar faptul ca sfarsitul va veni nu e in sine o problema. Cu asta putem trai. O problema e atunci cand sfarsitul a venit. Ce te faci atunci cand te trezesti dimineata dupa sfarsit? 

Uneori nu mai e nimic

Ma opresc... De parca totul ar lua-o de la capat atunci cand vrem noi...

Uneori nu-ti mai ramane nicio persoana, lucru sau idee catre care sa te intorci. Uneori esti singur si atat. Pe cont propriu, fara nimeni sa te inteleaga, fara nimeni care sa te tina de mana atunci cand trebuie sa-ti faci drum orbeste pe intuneric. Uneori nu mai e nimic si poate e mai bine si mai simplu asa. Nu mai e nimic de pierdut, totul poate fi reconstruit de la zero. Din nimic, din iluzii noi, din ramasitele pe care le-ai lasat in urma ultima data cand te-ai descompus. Nu stii de unde sa incepi, nici macar ce vrei sa construiesti pana la urma. Tot ce te face sa iti doresti sa schimbi, sa te apuci din nou de construit e greutatea molozului care te apasa, a cioburilor care te taie, a tot ce a ramas din ce a fost candva si care acum te acopera, te ineaca, de parca ar fi cazut o intreaga cladire pe tine intr-un cutremur deloc preconizat.

Mi-e frica... sa ma opresc in intuneric, sa intind mana si sa nu ating nimic altceva decat aerul, acelasi care ma patrunde cu fiecare inspiratie si care ma paraseste curand la fiecare expiratie.

Dar stiu ca daca as atinge acum o alta mana, ea m-ar conduce catre o bezna si mai profunda, m-ar lasa intr-un loc nou, necunoscut, iar eu nici macar nu mi-as mai aminti drumul pana acolo. Mi-ar fi si mai greu sa ma intorc (daca am fost vreodata) la lumina.

Cand toti te cheama in toate partile si incearca sa te consoleze sau sa-ti arate solutii, sa te schimbe, sa te duca spre un nou drum, pe care fiecare dintre ei il defineste drept cel potrivit, nu-ti ramane decat sa asculti, in bruiajul propus de toate aceste voci imperative, pe singura care conteaza, pe cea care iti apartine.

Si atunci cand intinzi mana in intuneric si nu e nicio alta mana pe care sa o tii, de care sa te prinzi strans si in care sa-ti pui toata increderea, e momentul sa iti amintesti ca mai ai inca o mana. E momentul sa iti impreunezi mainile si sa asculti singura voce care te poate ajuta atunci cand esti singur, vocea care iti apartine. Si poate ca asa nu iti va mai fi frica... Si poate ca asa nu vei mai fi singur...

“Én nem hiszek és nem remélek...”

De multe ori, experimentam o impartire cruda, suicidala intre ceea ce simte creierul si ceea ce stie sufletul. Impreuna, cei doi tirani ne guverneaza, aleg gresit in locul nostru, ne fac rau. Din lupta dintre creier si suflet, singurul invins suntem noi, oricare dintre cele doua ar castiga.

A alege ce gandeste creierul ca e potrivit in defavoarea a ceea ce simte inima ca e bine inseamna a alege sa nu simti. Partea buna e ca nu vei simti durere, partea rea e ca nu vei simti nici nimic altceva.

A alege ce simte inima ca trebuie sa alegi in defavoarea a ceea ce stie creierul ca e zadarnic, si chiar daunator, inseamna a alege sa simti durere, sa te chinui, sa te zbati, sa te distrugi incercand si sperand.

Dar, daca stiu ca creierul asculta de ratiune si de argumente, in cazul inimii e greu de gasit un corespondent. Inima pare sa se guverneze singura, din propriul capriciu infantil de a primi ceea ce doreste, ceea ce nu ii poti oferi.

Daca argumentele rationale pot fi usor diluate in sentimente si anihilate pana la a nu mai asculta deloc de ele, pulsatiile inimii si certitudinile nefondate ale sufletului sunt inflexibile, un solid de neimaginat, un diamant pe care nu il poti sparge.

Toata lumea considera speranta un lucru bun. Exista credinta ca speranta este ceva pozitiv, un indicator care ne ghideaza, o calauza infailibila. Dar de cate ori speranta desarta nu a ucis, macar psihic, oamenii, nu i-a condus catre cele mai negre si obscure ganduri?

Atunci cand coincidenta ne confirma asteptarile, totul e bine si ne consolidam credinta in speranta. Dar de ce, atunci cand ni se infirma asteptarile, efectul nu e acela de a discredita speranta? De ce o luam din nou de la capat, copii inconstienti si naivi, care nu stiu sa invete din greselile dureroase?

De ce sufletul nu joaca niciodata corect in lupta cu creierul si i se permite sa triseze dandu-i-se mai multe arme si chiar imbatabile? De ce creierul nu se revolta si nu face ceva? De ce accepta si se lasa inselat de tertipurile meschine ale inimii? De ce se comporta creierul de parca ar avea el insusi un suflet care il face sensibil?    

Batai de aripi transparente

A trecut timpul peste mine, peste noi... cu batai de aripi transparente care au rascolit praful dintre noi, cu lacrimi care au spalat neputinta fara sa o sa faca posibila, doar putin mai curata. Te-am strigat cu soapte plapande, fara vlaga, la intervale de timp... si mi-am auzit ecoul, de fiecare data, intors catre mine cu o forta mai mare decat i-o imprimasem eu. Ma lovea si cadeam din nou, peste miile de soapte pe care le mai strigasem inainte. Ma izbeam de ele si stateam asa, fara putere, fara a-mi mai simti corpul... constienta doar de bataile inimii si de sunetul respiratiei mele, de singurele lucruri care ma mai defineau drept vie. Stateam nepasatoare, fara a-mi planui macar urmatoarea inspiratie sau expiratie de aer, fara a mai crede in nimic. Ma prelingeam in neantul care ma primea cu bratele deschise, imbatator, asemeni mie, eu. Si, la intervale de timp, din nimicul de care ma lasam acoperita, din golul care ma proteja neconditionat, reuseam sa mai soptesc un strigat si sa il indrept catre tine. Nu ma auzeai sau iti intorceai urechea, preferand sa asculti murmurul vocilor lumii, tumultul nimicului in schimbul perfectiunii singularitatii vocii mele. Si ecoul soaptei mele ma lovea din nou, o soapta mai puternica decat atunci cand o rostisem eu, ingreunata acum de adevarul nepasarii tale. 

Paradox

Voi fi intotdeauna o persoana care stie ce trebuie sa fie, dar care nu va fi niciodata asa; care nu va incerca macar sa fie asa cum trebuie sa fie... pentru ca nu vrea sa fie asa cum trebuie sa fie.

Voi fi intotdeauna rupta in doua de contradictoriul dintre a ma plange de ce nu reusesc sa fiu si dorinta de a ramane ceea ce sunt.

Imi doresc sa raman ceea ce sunt, adica o persoana care isi doreste sa fie altcineva. 

Obsesia

Obsesia… ne macina pana cand nu mai ramane din noi decat samburele pur al credintei; ne risipeste eforturile si actiunile catre cauze in van; ne dirijeaza pasii, dar in acelasi timp ne ofera suportul pe care sa calcam; ne face oameni si ne conduce uneori catre fapte inumane. Obsesia ne locuieste si face tot ce vrea din noi.

Simt ca obsesia mi-a decorat sufletul in stilul ei extravagant, cu o mobila greoaie, care ma apasa. A pus usi si ferestre, dar nu gasesc nicaieri cheile. Covoarele ei lungi si inguste conduc intotdeauna catre incaperi care seamana izbitor cu cele precedente; cu toate astea, nu contenesc sa caut in fiecare camera cheia.

As vrea sa alung obsesia  din mine, sa deschid ferestrele pe care a pus stapanire si sa aerisesc pana cand voi simti ca e suficient, ca pot sa respir din nou, ca sunt libera. As vrea sa existe o arma cu care sa ucid obsesia, sa o strivesc, sa o fac sa ma uite.

Mintea mea e libera, dar obsesia imi locuieste sufletul si din cauza asta nu pot sa gandesc, nu pot sa aleg. Pentru ca am nevoie si de suflet sa gandesc, sa aleg.

Degeaba am mintea limpede... Cum pot sa ii explic sufletului obsedat sa renunte? Cum ii spui unui mort ca a murit? Cum ii spui sufletului obsedat ca e obsedat?

Obsesia imi intretine bataile inimii si in acelasi timp imi uzeaza inutil inima; imi alearga muschii fara rost si imi transporta sangele intr-un circuit fara finalitate.

As vrea sa pot sa nu mai spun ca stiu, ca simt, ca e adevarat. As vrea sa pot sa-mi dau o palma care sa ma trezeasca odata la realitate.  

Nu e nimic altceva decat noi in lumea asta

Cand te-ai obisnuit deja cu linistea, dar nu suficient incat sa nu incerci sa o acoperi cu sunete artificiale, cand te-ai resemnat ca singurul aer pe care il vei inspira e acelasi pe care l-ai expirat mai devreme, se poate spune ca esti cu un pas mai aproape de a intelege aleatoriul, arbitrariul momentelor care trec. Incapatanarea de a gasi sensuri in ceea ce nu e decat o aruncatura intamplatoare a unor zaruri cu mai mult de sase fete nu face decat sa creeze frustrari, sa ne distraga atentia de la putinul, dar adevaratul, care se intampla.

Nu e nimic altceva decat noi in lumea asta si nu stiu de ce ne ia fiecaruia o viata intreaga sa intelegem si, mai ales, sa acceptam asta. 

Coplesiti de viata

Sufocare. Prea mult. Autocontrol. Inainte sau in cerc? Sfarsit. Lipsa de continut.

Ne e teama ca vom muri fara sa fi trait, fara sa fi umplut de semnificatie acest vid finit numit viata care ni se da la inceput. Presiunea de a fi ne inteapa plamanii cu fiecare respiratie, dar intotdeauna facem la fel cu ce am reusit sa inspiram: il expiram.

Cand simtim prea mult si atat de puternic incat ne ameteste, nu avem de ales decat sa reprimam acest prea mult, sa il autocontrolam, de parca ne-ar apartine vreun pic. Probabil iluzia ca ne detinem sentimentele e cea mai mare greseala pe care o facem fata de noi insine si fata de viata in general. Iluzia si incapatanarea autocontrolului ne distrug, ne digera incet incet pana cand nu mai ramane din noi decat impresia a ceea ce am digerat sau mai degraba ne-a digerat, niste materii toxice infecte, singurele dovezi ale unei minuni ingurgitate.

Ne autoiluzionam ca am invatat sa crestem, sa nu ne repetam greselile, sa fim mai buni, mai putin toxici fata de noi insine. Ne autoiluzionam ca nu ne vom mai face rau, ca o vom lua drept inainte in loc sa ne intoarcem in cerc. Cand am crezut cu adevarat ca am reusit asta, in fata noastra recunoastem acelasi final sau inceput pe care l-am mai vazut de atatea ori in aceleasi conditii. Atunci ne declaram neputinciosi si decidem sa punem punct incercarilor noastre dureroase, dar sfarsitul pe care ni-l planuim pare sa nu vina niciodata. Si poate atunci cand va veni cu adevarat, tot ce ni se va arata in fata lui ni se va parea atat de lipsit de continut incat ne vom dori sa nu se fi sfarsit inca totul, sa ni se mai dea o sansa pentru a incerca sa dam sens. Vom cere atunci neputinciosi sa ni se dea inapoi sufocarea de care ne plangeam, "prea mult"-ul pe care il simteam fara sa ne putem autocontrola; vom sti atunci ca inainte sau in cerc e acelasi lucru, pentru ca ambele duc spre un sfarsit, un sfarsit al unei lipse de continut.