Recenzie "Magazinul de sinucideri" - Jean Teulé

Titlu original: Le Magasin des suicides
Autor: Jean Teulé

Anul primei publicari: 2007
Limba din original: franceza

Undeva in viitor, in Cartierul Religiilor Uitate, oamenii sunt apatici, tristi, chinuiti de suferintele vietii. Mergand pe strada, constati ca ploua literalmente cu persoane care se arunca de pe cladiri in timp ce altii se posteaza in fata masinilor ce se deplaseaza cu viteza. In acest context, afacerea familiei Tuvache, Magazinul de sinucideri, este una extrem de profitabila. Clientii sinucigasi au la dispozitie o gama larga de produse cu ajutorul carora sa isi puna capat existentei nesatisfacatoare: funii, otravuri (de contact, de inhalat sau de inghitit), sabii, lame, paianjeni veninosi, bolovani de beton sau simple pungi de plastic care se vand impreuna cu cate o rola de banda izolanta de lipit la baza gatului pentru ermetizare. 

Cand principiile costa

Ma intrebam cum s-au simtit toti oamenii care au luptat in van pentru lucrurile in care au crezut, oamenii care erau pedepsiti pentru ca aveau dreptate dar nimeni nu era suficient de pregatit sa vada adevarul. Cum s-au simtit cei care au sustinut ca pamantul e rotund cand toata lumea credea ca e plat... cum s-au simtit cei care au explicat lucruri adevarate si reale celor care sustineau contrariul, dar aveau “dreptate” pentru ca erau mai multi, pentru ca erau majoritatea. Ma intrebam... si am aflat. 

Puterea sta de cele mai multe ori in mainile celor mai gresiti oameni. Astfel, mediocritatea a ajuns un standard, iar viata devine un chin pentru cei care se ridica deasupra ei. Nu ai voie sa fii mai bun decat ignorantii, nu ai voie sa le spui in fata ca sunt prosti, nu ai voie sa le demonstrezi cu argumente si situatii reale valide ca gresesc, ca nu sunt in stare sa faca lucrurile asa cum le fac cei peste medie, nu ai voie sa iti ocupi locul meritat, superior lor. Esti condamnat fie la o viata de servilitate in fata mediocritatii, o viata in care accepti parerea lor si aderi la standardele lor, devenind tu insuti mediocru; fie la o viata de lupta impotriva mediocritatii, o viata in care iti risti propria siguranta pentru a rasturna niste situatii deja incetatenite ca fiind normale, o viata de incercari in van, de vorbe adresate peretilor, de frustrari si neputinta. Cum am ajuns oare intr-o lume in care cei ignoranti sunt deasupra celor care vad mult mai multe decat ei? Cum am ajuns sa ne fie frica sa ii corectam doar pentru ca, dintr-o intamplare (nedreapta) a vietii, puterea se afla la ei? Contribuind fiecare la aceasta “spirala a tacerii”, am facut lumea mai rea, mai proasta, adecvata celor rai si prosti si nefavorabila noua. Din frica si din instinct de supravietuire, am pastrat adevarul numai pentru noi uitand ca exista totusi posibilitatea de a infrunta majoritatea.

M-am saturat de lucrurile pe care nu se cuvine sa le spui pentru ca “o vei pati”, pentru ca “vei regreta” etc. M-am saturat sa nu pot spune adevarul, m-am saturat ca viata mea sa fie in mainile unor oameni incontestabil inferiori mie. M-am saturat de nedreptatile care i-au adus pe unii in postura de a-si permite sa spuna si sa faca orice chiar daca nu au dreptate, m-am saturat sa vad oameni buni redusi la tacere, la incercari zadarnice, la o calitate a vietii aflata la limita decentei. M-am saturat de domnia iprocriziei, a mediocritatii, a diplomatiei, a falsitatii, a relatiilor si conexiunilor care le rezolva pe toate, a tupeului fara margini care razbate in fata adevarului, inteligentei, onestitatii, dreptatii, bunului simt, calitatii. M-am saturat sa fiu considerata “nechibzuita” si “fara minte” de fiecare data cand ii confrunt pe cei care incearca sa faca din mediocritatea lor o regula, m-am saturat sa lupt singura impotriva nedreptatilor la care altii, din frica si lipsa de caracter, aleg sa inchida ochii.

Este pacat... ca lumea ar fi putut sa evolueze intr-un sens bun, nu sa ajunga ce este astazi... ierarhiile ar fi fost altele sau poate nu ar fi existat deloc daca am fi avut putin curaj si puterea de a ne sacrifica pentru dreptate.

As if you have a choice...

I cannot decide between this:

Leona Lewis - Run

and this:

Snow Patrol - Run

Two versions of a great song that are suited for different moments and moods. I love both artists (Leona Lewis and Snow Patrol), the song itself, the lyrics, the fact that it sounds so natural and genuine in either version.

"I'll sing it one last time for you

Then we really have to go

You've been the only thing that's right

In all I've done.

And I can barely look at you

But every single time I do

I know we'll make it anywhere

Away from here."

Ar fi ciudat si absurd...

Totul pare ca a mai fost cel putin inca o data... ca si cand m-as invarti in cerc, pe aceleasi linii, dar mereu mai profund. Conform acestei traiectorii in spirala, ar trebui sa ajung la un moment dat intr-un punct final... Dar toate liniile spiralei ajung acolo, ceea ce inseamna ca am mai fost acolo si, nu stiu de ce sau cum, am ajuns sa incep o spirala paralela cu prima, in profunzimea ei, in loc sa raman acolo, in varful palniei, unde toate incertitudinile si nelinistile ar trebui sa se opreasca, sa nu treaca dincolo, unde ar trebui sa se decanteze numai esentialul si, in urma acestei separari, sa ramana un echilibru precar cat un varf de ac, dar totusi un echilibru, o armonie pe care nu o gasesti in niciun alt punct al spiralei.

Totul e atat de cunoscut si totusi ma surprinde de fiecare data... Ar trebui sa ma obisnuiesc, sa nu imi mai pese... asa cum incetam sa mai plangem de fiecare data cand aerul ne inteapa plamanii odata ce ne obisnuim cu senzatia, odata ce ne-am nascut si am trecut peste prima respiratie. Ar fi ciudat si absurd sa plangem de fiecare data ca atunci, ca prima data... desi poate ne doare la fel ca atunci...  

This is a private show

Tom Dice - Please don't stop the music (cover; X-Factor 2008, Belgium) 
My favourite version of this song. Because of Tommy, of course!

A clipi in intuneric

Ciudat. Pustiu. Prea tarziu. Nu inteleg. Nepasare. Incapatanare. A clipi in intuneric. Prea putin. Frustrare. Operatie exceptata. Cuvinte frante. Gand incetosat. A sangera pentru golire. Sens. Dor. A stinge lumina. Mereu la fel. Obosita de vid. Nimic. Prea multul sufocant. O respiratie sonora. Demult... Resemnare. Compromis. As vrea. Din ce in ce mai putin, din ce in ce mai nimic. Nisipul din clepsidra. Durere surda. A alege. M-am saturat. A extrage sare din lacrimi. Imposibilitate. Copii naivi. Emotii care te rod. A avea. Nu. Teama. Asteptare. De unde sa stiu? Absurd. Adevarul? De o mie de ori mai mult decat altii. Vibratie. Amortire. Sunet. Carcel in inima. Lipsa de perspectiva. Aritmie. Focar seismic. A merge mai departe in directia opusa. Eliberare. Lipsa. A incerca in van. Ploaie mica. Obscur orbitor. Frisoane in arsita. Incorect. Marionete. Respiratie artificiala. Daca ar fi. A te sugruma. Infect. Limite. A aspira. Prabusire. Vomit. 

Visele valoreaza mai mult decat indeplinirea lor

Intotdeauna vor ramane lucrurile care nu s-au intamplat, vorbele care nu s-au spus, dorintele care nu s-au indeplinit, oamenii pe care nu i-ai cunoscut, actiunile de care nu ai fost in stare, atingerile care s-au oprit in aer, intrebarile la care nu ti s-a raspuns sau pe care nici macar nu le-ai pus.

Poate ca detaliile unui gand sau ale unei dorinte sunt superioare generalitatilor pe care le include o intamplare reala. Poate ca sentimentele conteaza mai mult decat actiunile in sine, poate ca visele valoreaza mai mult decat indeplinirea lor. Sunt aproape in totalitate lucrurile pe care le vreau, emotiile precise, si indefinibile in acelasi timp, pe care le simt si atat de putin lucrurile care mi se intampla cu adevarat incat am ajuns la concluzia ca nici nu mai conteaza ce e real, ca sunt ceea ce vreau sa fiu, nu ceea ce viata face din mine, ca pot sa cred imposibilul fara ca acesta sa se intample vreodata.

Pentru ca lucrurile nu se nasc odata ce au avut loc in realitate, ci atunci cand le-ai creat in mintea ta. Pentru ca un lucru sa existe, e suficient sa fie imaginat sau dorit, sa i se dea forma si consistenta intr-un gand. Lumea reala e atat de mica in comparatie cu lumile la fel de reale pe care le purtam in noi.

Totul pare perfect privit de la distanta potrivita

De fiecare data, idealizam trecutul, oamenii asa cum erau ei atunci si intamplarile asa cum s-au intamplat ele atunci. Supunem prezentul unui continuu exercitiu de analiza si critica, ne scoatem lupa cu cea mai mare putere de magnifiere si gasim neajunsuri, erori si imperfectiuni in tot ce ni se intampla, in tot ce vedem, in tot ce ne inconjoara, in tot ce face, intr-un fel sau altul, parte din viata noastra. Nimic nu este bun, nimic nu este bine. Ne trezim brusc cu melancolia trecutului, incepem inevitabil sa facem comparatii, sa gasim argumente in favoarea a ceea ce a fost si in defavoarea a ceea ce este. Totul pare perfect privit de la distanta potrivita. Pentru ca tindem mereu sa ne facem sa credem ca am experimentat lucruri bune si am cunoscut oameni exceptionali, ca am trait intamplari frumoase, de neegalat. Prezentul se confrunta intotdeauna cu neajunsul de a veni dupa trecut si cu presiunea de a depasi asteptarile pe care ni le-a setat acesta.

Este evident ca nu ne vom putea privi niciodata viata cu ochi obiectivi. Poate ca nici nu avem nevoie sa fim capabili sa facem asta. Dar parca atunci cand rememoram trecutul cu finalitatea inevitabila de a-l compara cu prezentul, suntem mai subiectivi ca oricand. Mai mult decat subiectivi, devenim incorecti, partinitori, incercand sa ascundem fata de noi insine toate neajunsurile din trecut, toate imperfectiunile, oricat de mari, pentru a putea extrage o imagine ideala (si idealizata) a ceea ce a fost. Nu este drept fata de prezent si fata de noi insine sa ignoram relele din trecut si sa ne construim astfel o amintire eronata. Daca ne lasam atrasi de mirajul cosmetizarii trecutului, vom ajunge sa ne propunem obiective de neatins pentru prezent (si viitor) si vom deveni inevitabil frustrati de imposibilitatea atingerii lor. 

Pentru binele existentei noastre, este, intr-adevar, de dorit sa uitam lucrurile rele astfel incat sa putem depasi momentul si sa ne continuam viata neafectati de ele, sa ne construim un parcurs ascendent fara sa fim incetiniti de tendinta de a ne uita dupa umar la ce am lasat in urma. Dar atunci cand ne judecam situatia din prezent cu scopul de a evalua o evolutie sau involutie fata de trecut, e necesar sa fim cat se poate de onesti si sa dezgropam toate detaliile neplacute, toate aspectele suparatoare, sa ne transpunem cu totul in situatia anterioara pentru a nu trai cu impresia gresita ca a fost perfect, iar acum nu (mai) este. Vom resimti intotdeauna mai acut maruntisurile nefavorabile din prezent decat pe cele din trecut. Este chiar trist faptul ca traim lucrurile rele in prezent si le pastram pe cele bune (care ni se intampla tot in prezent) pentru a fi savurate si rememorate atunci cand nu mai sunt. Aceasta greseala de perceptie cred ca ne influenteaza semnificativ calitatea vietii pe care o resimtim (nu neaparat si calitatea reala a vietii, dar pana la urma conteaza mai mult ce/cum percepem decat ce este adevarat).

Cred ca pe un drum al vietii (pe care oricum nu ne urmareste nimeni decat propriile noastre fantasme), ne putem permite si este poate chiar mai indicat sa conducem fara oglinda retrovizoare. 

A day that I'm glad I survived...

System of a Down - Lonely Day

O inertie inexplicabila

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca aleg sa traiasca in loc sa moara cand nu mai au niciun motiv sa o faca, sub pretextul ca vor sa vada ce mai urmeaza, ca sunt curiosi de lucrurile care se pot intampla.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca merg mai departe fara sa stie exact de ce, ca simt un fel de impuls inexplicabil care ii impinge de la spate, o forta a absurdului care ii face sa isi stearga lacrimile si sa-si continue existenta ca si cand nu ar purta o rana adanca in ei.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca ceea ce nu te omoara te face mai puternic, iar momentele in care ti se pare ca nimic nu are niciun rost sunt trecatoare, chiar daca foarte lungi.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca merita sa speri ca totul se va schimba chiar daca nu ai nici cea mai mica dovada a vreunei schimbari, ca merita sa astepti chiar si dupa ce ti s-a consumat bateria de la ceas de atata intarziere, ca nu exista nicio viata in van si toti avem un sens pe lumea asta.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca trebuie sa mergi la culcare impacat cu tine si cu viata, chiar daca nu ai niciun motiv sa te trezesti de dimineata, ca oricand iti vor ramane gandurile si visele, chiar daca realitatea ti-a luat tot restul.

Mi se pare incredibil cum unii oameni spun ca merita sa lupti pentru fantasmele in care crezi, ca orice credinta e mai buna decat niciuna si ca ea te va mentine in viata chiar daca logic ar fi sa mori.

Mi se pare incredibil cum si eu spun si fac la fel, continuandu-mi viata dintr-o inertie inexplicabila, intretinuta de o credinta incapatanata si de certitudinea fara de temei (daca se poate spune asa ceva) ca lucrurile vor fi altfel pentru ca sunt de fapt si acum altfel decat le percep in mod obiectiv.

Logica ne-ar dicta de multe ori sa ne oprim din jocul absurd al vietii  atunci cand nu mai ramane nimic de castigat, dar tot ce e dincolo de logica ne indeamna sa credem in victorii fara miza, in fericiri fara dovezi anterioare. Tot ce e dincolo de logica ne sustine instinctul de supravietuire pentru ca, fara aceasta parte din noi, am lua decizia logica de a ne opri din trait.

De fiecare data cand spun ca “nu mai e nimic” sau “nu a mai ramas nimic”, expresia asta devine din ce in ce mai tragica pentru mine. Nimicul de ieri ar fi fost totul daca l-as mai fi avut astazi si ma tem ca nimicul de azi va deveni valoros maine. Pentru ca, nu stiu inca din ce motive, lucrurile trebuie sa mearga din rau in mai rau, iar singura consecinta a acestui fapt e ca speranta mea trebuie sa creasca proportional astfel incat eu sa ma mentin in viata. 

As vrea sa traiesc intr-o lume in care lumanarile ard pana la capat

Zambetul mi-e oprit de gandul suferintelor viitoare, lacrimile-mi sunt stopate de constiinta existentei unor dureri mai mari decat a mea, cuvintele nu mai aluneca pentru ca nu reusesc sa-si prinda tot sensul in saltul scurt de la mine la tine... Totul e amar si atat de neterminat.

Cred ca suntem niste lumanari a caror flacara a fost stinsa suflandu-se peste ea. Ce diferenta ar fi daca am fi niste lumanari lasate sa arda pana la capat, sa se consume, in toate sensurile... In schimb, se sufla peste flacara noastra si nu mai ramane altceva decat ceara rece, un bat absurd care isi cauta in intuneric lumina pe care o purta inainte. Poate ca trebuie sa murim, intr-adevar; poate ca nu exista alta solutie si asta e singura posibilitate. Dar parca am merita sa murim altfel, parca am avea dreptul sa ardem pana la capat astfel incat sa nu mai ramana din noi niciodata o lumanare fara flacara... Ar fi parca mai corect si mai putin crud sa ni se conserve lumina atat timp cat inca existam, cat ceara nu s-a consumat inca. Nu ar trebui sa le supravietuim viselor noastre; e prea crud ca trebuie sa ne vedem luminand pentru ca apoi sa ni se ia aceasta lumina si sa fim lasati ca neputincioase lumanari fara flacara. 

Daca am arde de la un capat la altul, fara sa stim se inseamna sa fii o lumanare fara focul din varf, am arde intr-adevar mai repede, dar nu am cunoaste suferinta. Am crede ca asta este viata, ca ea poarta mereu o flacara. Dar cineva sufla la un moment dat pe noi si ni se stinge mica lumina proprie. De atunci, stim ca exista si altfel, ca nu vom arde mereu. Cat se chinuie sa arda o lumanare care nu a fost aprinsa? Cum ajunge sa moara? Si chiar daca in cele din urma piere, se consuma cumva si moare, o face dupa lungi chinuri... altfel decat daca ar fi ars de la un capat la altul.

As vrea sa traiesc intr-o lume in care lumanarile ard pana la capat fara sa fie stinse de suflul rautacios al nimanui. Si chiar daca, din cine stie ce intamplare, o lumanare s-ar stinge, as vrea ca celelalte sa ii ofere din flacara lor. Doar focul nu se injumatateste daca il imparti cu o alta lumanare, nu? Nici sentimentele... si totusi facem atat de mare economie la ele.

Si daca, din cine stie ce intamplare, o lumanare s-ar stinge si nicio alta lumanare nu i-ar oferi din flacara ei, as vrea sa vina “domnul cu chibritul” si sa o aprinda din nou...

Recenzie "Departe de Kensington" - Muriel Spark

 
Titlu original: A Far Cry from Kensington
Autor: Muriel Spark
Anul primei publicari: 1988
Limba din original: engleza

Din dozajul potrivit de umor, mister, bizar, absurd si familiar, Muriel Spark reuseste sa creeze un mic roman destul de interesant, chiar curios pentru cititorul avizat. In privinta cartii “Departe de Kensington”, este foarte dificil sa pui degetul pe o tematica anume si sa sustii ca “Despre asta vorbeste romanul/Asta doreste sa transmita cartea”. Mai mult decat intamplarile in sine, reusita scrierii lui Muriel Spark pare sa stea in special in construirea unui univers propriu, extrem de credibil si de detaliat, cu personaje vii, “detasabile”, identificabile intr-o multime. 

I don't need this life...

Hurts - Somebody to die for
"I could drag you from the ocean, I could pull you from the fire, And when you're standing in the shadows I could open up the sky And I could give you my devotion Until the end of time And you will never be forgotten With me by your side."